Ceea ce afirma Mircea Martin în cunoscutul său volum Singura critică din 1986, anume că operele moderne îşi conţin, de regulă, critica, e un nucleu teoretic ce iradiază şi asupra propriilor sale scrieri. Mircea Martin, Dicţiunea ideilor, ediţia a II-a, Editura All, Bucureşti, 2010, 264 p.

Clarificarea conceptuală continuă Există o componentă a discursului lui Mircea Martin ce-şi conţine critica. Şi asta nu doar pentru că genul practicat este prevăzut de la natură cu reguli de utilizare, ci, mai ales, pentru că, demersul lui Mircea Martin este unul al clarificării conceptuale continue. Iar clarificarea, spre a se dovedi justă, validă, presupune şi o regîndire a raporturilor dintre instanţa care observă un anumit domeniu şi obiectul observat. Astfel, devine necesar ca acela ce emite judecăţi de valoare să se situeze simultan înlăuntrul, dar şi în afara obiectului, prin experimentarea unei distanţări ce stimulează generalitatea. Iar această dublă situare se regăseşte într-un raport de reciprocă determinare cu ceea ce Mircea Martin consideră a fi dicţiunea ideilor. Reeditarea, după 30 de ani, a volumului intitulat astfel este o dovadă a valabilităţii şi a pregnanţei unuia dintre cele mai performative concepte din critica românească postbelică. La un prim nivel al clarificării progresive şi continue întreprinse, dicţiunea ar fi modul de construire şi de formulare a ideilor prin care acestea pot deveni recognoscibile şi inconfundabile. Definiţia, corectă fără rest, este verificată la mai multe paliere de profunzime, prin discutarea contextelor, de multe ori contradictorii, în care evoluează însăşi ideea de construire şi de formulare. Astfel, Mircea Martin apreciază că despărţirea conţinutului de formă a constituit mereu „un tic al gîndirii comune“, cauzat în mare măsură şi de faptul că s-a pierdut din vedere existenţa unui stil al ideii: „proclamînd – cu o