Ultima motiune de cenzura depusa de opozitie a fost un esec, desi a fost sau ar fi trebuit sa fie insotita, ca factor de presiune, de o motiune a strazii, adica de o mare demonstratie sindicala.
Insa muntele a nascut un soricel. Cei peste o suta de mii de protestatari anuntati au fost mai putini de treizeci de mii. Acest esec si intrarea in functiune a legii care obliga liderii sindicali sa depuna declaratii de avere au adus din nou in actualitate sindicatele, problema spinoasa si forma fara fond, dar cu fonduri, a democratiei noastre originale. Liderii sindicali s-au opus cu inversunare legii. Pasamite, asimilarea functiilor sindicale cu functii si demnitati publice ar fi un abuz menit sa supuna liderii sindicali la presiuni din partea autoritatilor. Au si incercat blocarea legii, invocand independenta sindicatelor, pentru ca "asa este in toate tarile civilizate".
E bine ca liderii sindicali invoca tari cu democratii consolidate. Acolo, insa, forta sindicatelor nu consta in a scoate lumea in strada, ci in stiinta de a negocia si de a apara drepturile salariatilor, in tratative, uneori, epuizante, pentru a gasi un echilibru intre salarii si munca, pe de o parte, si interesele patronatului, pe de alta parte. O intreprindere falimentata de o politica sindicalista radicala inseamna somaj, ceea ce nu este in interesul sindicatelor, nici al membrilor sai. Liderii din Romania n-au astfel de preocupari.
In schimb, mai toti sunt corupti de politica si de afaceri. Pentru a-si asigura linistea sociala, politizarea a fost politica deliberata a celor care au pus mana pe putere dupa decembrie 1989, perpetuata mai apoi in beneficiul unor lideri si in paguba miscarii sindicale. Miron Mitrea a fost primul care a schimbat haina de lider sindical cu costumul de politician. De atunci si alti lideri au facut pasul spre politica, unii au devenit chiar parlamentari,
