Aţi învăţat ceva din istoria asta cu Adrian Păunescu, dincolo de lacrimi, exagerări, istericale, invidii şi ranchiune? Ar fi păcat să nu: că a fost cel mai remarcabil fenomen al psihologiei de masă pe care l-am văzut la noi de ceva timp. Pe de o parte, ambiguitatea, ca să nu spun promiscuitatea trecutului nostru în regimul poststalinist, care face ca un perso-naj ca Păunescu să poată fi interpretat simultan şi ca un propagandist al regimului, şi ca un rezistent cultural. Cam asta e valoarea conceptului de rezistenţă culturală. Al doilea fenomen însă este şi mai interesant şi asupra lui aş vrea să mă opresc: enorma şi nesăţioasa dorinţă a poporului de personalităţi civice, de literatură angajată şi de oameni din care să răsune vocea naţiunii.

Dacă intelectualii ar şti să asculte, ar fi învăţat zilele astea că o literatură care trăieşte paralel cu poporul nu produce decât înmormântări de mâna a treia (şi nici un premiu Nobel). Dorinţa de a fi un tot, de a fi parte dintr-un spirit civic şi o acţiune colectivă de proporţie naţională există - noi nu găsim tonul şi vocabularul potrivite ca să articulăm această voce comună. Poate ne e chiar teamă de sunetul ei.

Departe de a vedea doar latura kitsch a fenomenului, văd în jalea reală a atâtor oameni după Păunescu şi în nostalgia după iluzia libertăţii fluturată pe stadioanele tinereţii lor o aspiraţie sau măcar amintirea uneia. Şi mă bucur că o văd, că de multă vreme nu mai vedeam nimic. Nimic nu e mai teribil decât tranziţiile şi crizele pentru a anihila orice altceva decât cultura de supravieţuire.

Mizeria morală în care trăim se revendică permanent de la ea.

Nu ne mai lipsea decât ca fruntaşul PDL, domnul traseist Solomon, cel

de-abia eliberat din puşcărie, să ne spună că suntem cu toţii nişte infractori şi că nu suntem urmăriţi penal decât din cauza lipsei de capacitate a Procuraturii. Ce