Incerc sa redau cu vadita emotie, si cat mai fidel, o intamplare duioasa, petrecuta in toamna tarzie a anului 1988.
In curtea casei parintesti, pe langa cei cativa pomi fructiferi si foarte multe flori colorate, se inalta falnic un manunchi de aluni turcesti, ale caror crengi ajungeau pana la ferestrele de la etaj. In acesti aluni stufosi, poposeau multe pasarele, dar condica de prezenta o semna zilnic o mierla tuciurie si guresa nevoie mare. Venea dimineata, isi expunea partitura muzicala, pe care o repeta pret de vreo 15 minute, dupa care isi lua zborul, reaparand inainte de asfintit, cu aceeasi partitura muzicala, inimitabila. O ascultam vrajita si, uneori, riscand s-o intrerup, speriind-o, deschideam fereastra si o priveam, tinandu-mi respiratia... Se obisnuise cu prezenta mea si poate chiar ma ignora! Ii puneam firimituri de paine pe pervazul ferestrei, si dupa concert le ciugulea, tacticos, pe toate. Intr-o buna zi a venit insotita, iar duetul muzical al celor doua mierle imbracate in negru, ca la concert, nu putea fi descris. Erau triluri scoase parca din gatul unor soprane de coloratura, cu studii temeinice. Aceasta bucurie si fericire imensa aveau sa se sfarseasca insa repede. In localitate se intocmise un plan de sistematizare diabolic, sustinut de comitetul de partid al unicului partid (comunist) de la acea vreme, plan prin care foarte multe case solide, care-si pastrau arhitectura specifica, locala, urmau sa fie culcate la pamant si inlocuite cu binecunoscutele blocuri muncitoresti!
Casa parintilor mei nu figura in planul de sistematizare, dar o minte bolnava, roasa de invidie si rautate, a inclus-o si pe ea, pentru a fi daramata. Cu o saptamana inainte de a fi dusa la indeplinire aceasta ticalosie, pe crengile alunilor a poposit un stol de mierle. Erau multe si agitate. Timp de aproximativ 5 minute, cat au stat in arbusti, n-au scos un s
