De ce mintea noastră pune semnul egalităţii între dragoste şi suferinţă? Ne dă, oare, suferinţa o măsură a dragostei, aşa cum pretindem, spunem şi simţim uneori? Ne spune suferinţa, prin dimensiunile sale abrupte, cât de mult iubim? Să fie suferinţa un soi de instrument de măsurare a iubirii sau, poate, ne place iluzia şi-n suferinţa noastră-i doar un joc al ielelor, un dans al emoţiilor şi-o goană după simţiri mistuitoare? Se poate, oare, să ajungem până acolo unde să fugim de iubire din pricina suferinţei?

Noi zicem: da, se întâmplă... Se întâmplă mai mult decât acceptăm la nivel conştient. Se întâmplă pentru toţi într-o formă sau alta! Într-o bună zi, fuga de iubire apare la lumina zilei, iar noi o vedem... în forme convenabile, care ne ajută sau credem că ne ajută - într-un fel sau altul - să nu ne destructurăm, să nu ne pierdem şi, mai ales, să nu suferim din nou. Fuga de iubire este şi o fugă de ...dezintegrare de sine. ½i un fel de a dori să rămâi întreg, deşi omul nu are şansa întregirii de sine altfel decât prin iubire. Suferinţa din dragoste (mai degrabă o epopee a minţii, decât o reală stare a inimii) te poate sfărâma şi tocmai de această împrăştiere ţi-e teamă când fugi de iubire... Fuga de suferinţă devine fugă de iubire, iar fuga de iubire poate apărea în manifestare precum femeile frumoase la carnaval: cu măştile pe faţă. Cele mai sofisticate măşti ale fugii de iubire te ajută pe tine însuţi să nu recunoşti frica originară.

Cele mai fascinante măşti ascund faţa inimii sub manifestări pompoase de ducese, baroni, fiinţe nobile sau, dimpotrivă, altele ascund misteriosul chip al iubirii sub agresivitate, duritate, respingere şi chiar sub o mască de "ură". Iubirea se scufundă cu atât mai mult în inconştient cu cât un sentiment opus este chiar acum în manifestare. Iată de ce doi oameni care s-ar putea iubi... cu adevărat se pot regăsi