O biserica... vrajita
Biserica e invaluita in panze de paianjen, ca-ntr-un cocon straveziu. Ascunsa parca in aceasta incalcitura fina, stralucitoare. Alaturi de ea, cei doi barbati par uriasi. Tampla le ajunge la streasina. Oameni grosi, aspri, cu obrazul neras, privirea incruntata. Si tacuti. Tacuti ca pamantul. Crasnicul Popa Miron isi da jos, incet, sapca de pe crestetul chilug. Buzele-i sunt subtiri si stranse, pana ajung o dunga. Ochii coborati spre bocanci, rusinati parca. Un baietan mare, de 60 de ani. Se inchina in fata usitei ca de pitici. Isi apleaca tare trupu-i matahalos ca sa poata patrunde prin bolta de bezna. Nici un om matur n-are cum sa intre acolo fara sa-si plece capul. Asa, ca-ntr-o obligatorie rugaciune.
E o biserica pe care o poti lua in palma. Cat o barcuta neagra pe umarul unui deal dintr-un sat hunedorean: Valari. Uitata acolo, pe-un damb. Parasita de toata lumea. Si totusi, o capodopera. Veche de-o jumatate de mileniu. Un miracol de supravietuire a lemnului. Generatii de specialisti au cercetat-o si masurat-o pe toate partile, uimindu-se de armonia proportiilor, a artei si-a tehnicilor de constructie. "Un monument istoric uluitor!". "Un martor de arhitectura sacra dacica", s-a spus, fiind asemuita cu templele dacice de pe columna lui Traian.
Crasnicul Popa Miron Unica in tara si in lume. Douazeci si cinci de stalpi, "ustiori impuiati", o strang laolalta, ca niste oameni cu bratele arcuite, prinsi intr-o hora ancestrala. Chiar o hora e biserica asta! O lucrare magica, legata parca printr-o strasnica ursire sa nu se dezmembreze in veci. Ii ating incheieturile, talponii de stejar, pilastrii cei fermi, arcadele ce tin inca zdravan stalpii de grinzile stresinii, si mereu ma minunez cum de-au putut dainui atatea veacuri toate aceste tatani si imbucaturi, sub noianele de ploi, ninsori si de vanturi, dar mai ales inconju
