Cred ca am ajuns un popor de oameni tristi. Dupa fetele lungi, inexpresive, fara culoare si zambet, dupa apatia in care ne scufundam cu fiecare zi care trece, s-ar putea spune ca toti romanii suntem bolnavi de depresie.

E drept ca traim vremuri grele dar nu facem nimic sa le depasim, sa le invingem ca sa fim noi peste vremuri si nu vremurile peste noi. Am pierdut mult din ceea ce am fost.

Nu mai avem personalitate, nu mai suntem puternici ca odinioara, ori nu mai vrem sa luptam si ne lasam asa, in voia sortii. Prea usor ne lasam manipulati si mintiti, prea asteptam sa ne spuna altii ca suntem saraci si flamanzi, ca suntem tristi si disperati, ca nu avem ce ne trebuie si ca cei vinovati de soarta noastra ar trebui pedepsiti.

Nici nu bagam de seama cum ni se controleaza sentimentele, cum ni se inoculeaza ura si rautatea, cum ni se otraveste sufletul si devenim roboteii de care altii au nevoie ca sa-si rezolve interesele lor.

Pentru noi, dar, mai ales, pentru copiii nostri, pe care pretindem ca-i iubim, e timpul sa ne regasim pofta de viata, intorcandu-ne fata chiar catre copii, care mai totdeauna sunt veseli si fericiti.

Mergeti in preajma unei scoli spre orele amiezii si priviti-i pe copii jucandu-se. Veti descoperi, cu uimire, cat de bine se inteleg copiii intre ei si asta se intampla pentru ca ei, copiii, nu fac politica, nu stiu ce e aceea, cum nu-i intereseaza nici din ce comunitate religioasa fac parte colegii lor de clasa, abia veniti din Asia sau Africa.

Pentru copii, jocul e o indeletnicire extrem de serioasa, asa asa cum, pentru noi, cei maturi, ar trebui sa fie serios locul de munca. Priviti-i cat sunt de veseli, cum alearga, cum rad, cum sar in sus de bucuria lucrului bine facut.

Fericirea lor e molipsitoare, rasul lor e datator de viata si de sperante si noi, cu morocaneala