"In sus, pe langa apa raschirata a Doftanei, ce se strecoara in suvite pe intinsa albie de prund, se ajunge, in jumatate de ceas de mers intins, la marele sat de munte al Brebului, intemeiat candva de un stramos care l-a gasit, alegandu-si-l pentru el si neamul sau, ca loc de salasluire. O mare bogata de livezi il inconjoara si o lunga strada il taie exact pe mijloc. Biserica mirenilor este o veche manastire, al carei turn se poate asemui numai cu cel al Campulungului".

Publicata inainte de primul razboi mondial, insemnarea lui Nicolae Iorga e rezultatul unor vizite dese pe care marele istoric le facea, urcand pe apa Doftanei, spre paradisul, deopotriva istoric si natural, de la Brebu. Privelistea si lumina cu totul speciala a locului l-a transformat intr-un "rai" al pictorilor romani, in vreme ce biserica si curtea domneasca din sat fusesera ridicate cu adanca evlavie de marele domn muntean Matei Basarab, in primii ani ai domniei. Doua nestemate de arhitectura medievala, carora destinul le-a rezervat o soarta dramatica, schimbandu-le destinatia in preventoriu TBC, sanatoriu si azil de batrani.

Curtea domneasca si biserica

Dupa aproape o jumatate de veac, complexul arhitectural de la Brebu, caruia localnicii ii spun si acum, cu indreptatita mandrie, "curtea domneasca", risipeste o frumusete triumfatoare, de rang regal. Turnul de la intrare, inalt de 27 de metri (cum aveam sa aflu de la desavarsita mea interlocutoare, profesoara de istorie Mihaela Dobos), strajuieste falnic imprejurimile.

Matei Basarab Trei incaperi, una pentru observare, alta pentru clopote si ultima pentru aparare, se pastreaza inca in buna stare in incinta lui. Zidurile groase, cat statul unui voinic, inalte de sase metri, intarite cu picioare de rezistenta, prevazute cu metereze de tragere, imprejmuiesc precum un brau, casa domneasca si biserica. Prima