Teamă nu mi-a fost niciodată când am auzit basmul în care scufiţa era roşie, iar acum mă gândesc la întrebările de tipul „De ce ai mâinile atât de mari?“, „De ce ai gura atât de mare?“, ale căror răspunsuri, mai ales când sunt bine interpretate, le-aş putea numi terifiante pentru un copil. Dar nici nu m-am dat în vânt vreodată după povestea asta. Mi-am amintit însă de ea în dimineaţa asta fiindcă am trăit anti-„Scufiţa roşie“.
Săptămâna trecută am primit un lac de unghii albastru-cobalt şi mi-am spus imediat că-l voi folosi, aşa că marţi seara m-am gândit că a venit clipa aplicării. Copila mea m-a surprins asupra faptului. „Vai, mami, ce frumos! Vreau şi eu!“ Mă pregăteam pentru un „nu“ fără drept de apel, dar i-am văzut ochii. Niciun tort de ciocolată şi nicio rochiţă nu avuseseră un asemenea efect vreodată. Nimic altceva. Deşi trăsesem suficient aer în piept pentru acel „nu“ necomentabil, m-am răzgândit atât de repede încât expiraţia a adus un „da“ entuziast. I-am spus doar că vom amâna pentru seara de vineri şi vom şterge urmele faptelor duminică; doar luni mergem la şcoală. A acceptat pe loc, fără să insiste ca de obicei. Şi fiindcă marţi era aniversarea ei de 9 ani a ţinut să-mi spună că acesta era cel mai frumos dintre cadouri. Aşa deci… un lac albastru… de unghii.
Aseară i le-am făcut. A adormit fericită, cu degetele răsfirate larg şi cu un zâmbet nou-născut.
De dimineaţă s-a trezit şi s-a apucat să-mi povestească frenetic ziua de ieri, de la şcoală. Vorbind ea cu tot corpul, şi-a descoperit la un moment dat mâinile. Le privea cu încântare (în timp ce mie mi-a trecut scurt prin minte superstiţia care spune că atunci când îţi priveşti mâinile cineva te vorbeşte de rău) şi le admira. Din senin, mi-a spus: „Mami, ce mult mă bucur că am mâini, ca să te pot îmbrăţişa!“
Şi gata. Ziua a început Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
Te
