Vizibil supărat şi neputincios în faţa situaţiei, te anunţă că s-a îndrăgostit de altcineva. Reacţionezi cu decenţa cu care ai accepta înştinţarea şefului că de la data de întâi a lunii veţi înceta colaborarea.

Cel puţin astfel decurg lucrurile într-una dintre scenele peliculei „Marţi, după Crăciun”. Soţul e ruşinat, resemnat, afectat de nimicnicia adulterului în care lâncezeşte deja de o bună bucată de vreme, dar conştient că nu poate remedia situaţia. Soţia încornorată îi ascultă explicaţiile şi dă dovadă de un calm dispreţuitor. Aproape că te face să-ţi doreşti să fii un păpuşar violent şi să-i arcuieşti palma spre obrazul netrebnicului. Sigur, ulterior situaţia degenerează, iar calmul chiar e defulat într-o izbucnire haotică a femeii. Scena mă interesează, însă, pană la acest moment.

Lipsa de măsură în reacţii atunci când se pune punct într-o manieră civilizată, când circumstanţele sunt explicate clar şi asumate cu modestie, nu mi se pare justificată nici de încărcătura emoţională, nici de promisiunile iniţiale, nici de încrederea în contracte sociale sau jurăminte „până când moartea ne va despărţi”. E naiv să-ţi imaginezi că o dată ce promiţi, chiar şi fară binecuvântarea bisericii, că vei fi alături la bine şi la rău, textul astă tradiţional va acţiona ca o mantră şi te va proteja de toate ispitele şi de tot neprevăzutul dinafară. La fel de improbabil mi se pare ca o bucată de metal afişată ostentativ pe deget să acţioneze ca un inhibitor în slujba fidelităţii, asemeni unui leucoplast pe care părinţii îl aplică bebeluşilor pentru a nu-şi mai suge degetul.

Sentimentele se nasc şi mor fără vreun gând deliberat. De aceea mi-e greu să înţeleg apetenţa unora pentru scandal şi dramă atunci când sunt anunţaţi tranşant, înainte de a deveni batjocura şi subiectul de bârfă al anturajului, că în relaţie a intervenit o terţă persoană. Cu atât mai