Trupul omenesc gol pe ecran rămâne, în ciuda însumării deceniilor de când tabuul înfăţişării nudităţii a fost aruncat cât colo, un moment ieşit din comun. Există o atracţie bazală în individul contemporan spre a-şi privi semenul dezbrăcat, dincolo de sex, vârstă sau rasă. Goliciunea este semnul slăbiciunii. Omul fără armura hainelor e vulnerabil, lipsit de apărare, inferior. Raportul dintre un om îmbrăcat şi unul dezbrăcat este în primul rând un raport de putere.

Sentimentul de superioritate, de confort interior sau chiar de vag dispreţ al plătitorului în faţa nudităţii se accentuează în cazul spectacolului de teatru. Aici actorul îşi expune propria carne, nu imaginea ei fotografică. Ceva din senzaţiile spectatorului dintr-un circ roman la vederea sclavilor îmbrăcaţi sumar şi puşi să se încaiere tresaltă în spectatorul civilizat de azi.

Silviu Purcărete şi actorul Jacques Bourgaux reuşesc să răstoarne acest raport. Regele moare. Dar nu e demn de moarte înainte de a fi despuiat de tot ce înseamnă viaţă umană. Momentul ultim trebuie să fie doar trecerea viului în neviu, nici măcar a fiinţei în nefiinţă, căci din fiinţa maiestăţii-sale n-a mai rămas nimic. A transpira, a respira, a-ţi mişca degetele de la picioare devin ştiri de senzaţie! în infailibilul sistem ionescian de descompunere până la urzeală a existenţei. Aşa cum fizicienii nuclearişti pătrund tot mai adânc în materie pentru a da de neant, Eugen Ionescu face să rânjească golul rege (Le roi se meurt! Vide le roi!) din spatele oricărei secvenţe omeneşti, fie ea atroce sau minunată, întunecată sau luminoasă, penibilă sau glorioasă.

Corpul lui Bourgaux, persoană de sex masculin, în jur de 60 de ani, reuşeşte să fie trans sau mai degrabă cissexual. E al unui bărbat în pragul decrepitudinii, cu sexul nedesluşit, slab, dar cu burtă, burta poate fi a unui copil rahitic, mare şi zbârcit sau a unei