Dacă aş fi procuror, aş face tot posibilul să-i arunc după gratii pe ucigaşii din ’89.
Cum nu sunt procuror, ci doar ziarist, mă limitez să fac ceea ce-mi permite această profesie: să scriu şi să vorbesc despre ororile de la Revoluţie. Sau, mai exact, de la contrarevoluţie, căci ne referim la perioada 22-31 decembrie.
Cartea „Crimele Revoluţiei", pe care o lansez joi la Târgul internaţional Gaudeamus, răstoarnă din temelii falsul istoric impus de propaganda regimului Iliescu. De asemenea, spulberă două dintre marile minciuni postdecembriste. Prima: cei care au tras în noi erau fanaticii apărători ai lui Ceauşescu. A doua: nu ştim cine a tras în noi şi probabil nu vom afla niciodată; ce, americanii au elucidat asasinarea lui Kennedy?!
Îi asigur pe Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Cico Dumitrescu, ca şi pe ceilalţi actori ai piesei sângeroase numite Revoluţia română, că nu mă bântuie obsesii macabre, ci doar o nevoie acută de a restabili adevărul. Poate că lor le e greu să priceapă, dar există şi astfel de idealuri pe lumea asta, nu doar „nobilele idealuri ale comunismului", cum se exprima tovarăşul Iliescu pe 22 decembrie, în deplină libertate.
Îi înţeleg nervozitatea lui Ion Iliescu. N-a fost anchetat, n-a fost judecat, n-a fost condamnat. Nici măcar nu s-a dus la preot să se spovedească (pentru un liber-cugetător, ar fi o exorcizare greu de suportat). Printr-o misterioasă imunitate dobândită din stratosfera planetară (Gorbaciov şi Bush senior ne-ar putea lămuri cândva şi în privinţa asta) şi printr-un ciudat lanţ de complicităţi interne, alesul Moscovei şi-a asigurat bătrâneţi liniştite. În plan juridic, desigur.
Singura spaimă care-l macină este aceea că perdeaua deasă a minciunii se va risipi. Ion Iliescu este pe punctul de a pierde bătălia cu cartea de istorie. Când lucrurile se vor aşeza, manualele nu-l vor prezenta drept „
