Până şi observatorii perseverenţi ai PSD vor fi fost neîndoielnic uimiţi de înverşunarea cu care partidul s-a grăbit să confişte memoria lui Adrian Păunescu. Era, până la urmă, vorba de omul care încercase, în 2005, să-l convingă pe Ion Iliescu să întoarcă spatele PSD pentru a crea un nou partid de stânga. Victor Ponta, cel care abia terminase cu denunţarea „intelectualilor Führerului", n-a ezitat nici o clipă să-l conducă pe ultimul său drum pe unul dintre principalii propagandişti ai lui Ceauşescu - care, graţie asiduelor sale servicii aduse dictaturii, a scris una dintre cele mai negre pagini din istoria culturii române.
Adrian Năstase nu a dorit, fireşte, să rămână mai prejos decât Ponta, drept care a preluat rolul de înalt preot, servind televiziunilor de ştiri incantaţii de genul „un monument, un geniu poetic, un simbol al..." etc. Ba, mai mult, a solicitat Guvernului să instituie zi de doliu naţional în ziua înmormântării poetului, solicitare ignorată de putere. Pe blogul său, Năstase şi-a amintit cu amărăciune de zilele însorite petrecute în compania defunctului în perioada anilor '70-'80, dar nu a suflat o vorbă despre tragedia de la Ploieşti, despre sutele de răniţi şi cei cinci morţi rămaşi pe conştiinţa poetului-propagandist, care decisese că Woodstock-ul său comunist poate birui până şi intemperiile meteo. În orice ţară postcomunistă cu o balanţă mai echilibrată a justiţiei, Păunescu ar fi fost indubitabil nevoit să viziteze niscaiva săli de tribunal în calitate de inculpat.
Pentru regimul totalitar, tragedia de la Ploieşti a reprezentat un soi de mini-Cernobîl, deoarece îi diminua aparatul propagandistic într-o perioadă cu destule eşecuri şi, în plus, pe fondul creşterii nemulţumirilor populaţiei. Lui Păunescu i s-a permis un confortabil exil intern - aspect care l-a şi salvat după 1989, facilitându-i cariera postdecembristă. Dacă ar fi c