Schengen nu este o destinaţie, ci un diagnostic. Sunt absolut irelevante discuţiile despre cât de uşor am circula prin Europa şi despre jocurile politice din Franţa, care ar fi la originea cererii de amânare a intrării noastre în spaţiul Schengen. Ca şi aderarea la Uniunea Europeană, calitatea de membru al spaţiului securizat din interiorul graniţelor UE reprezintă, în primul rând, un certificat de bună purtare acordat administraţiei ţării.

Tot ce aşteaptă Europa de la instituţiile României nu diferă cu absolut nimic faţă de ce aşteptam sau ar trebui să aşteptăm fiecare dintre noi de la ele: competenţă şi onestitate. În ceea ce priveşte competenţa, UE a dat dovadă până acum de toleranţă maximă. Altfel, cu o administraţie care, indiferent de partidele ce au colorat-o politic, nu a fost în stare timp de 20 de ani să construiască o infrastructură demnă de secolul 21, am fi fost şi astăzi în anticamera clubului european, bătuţi pe umăr şi încurajaţi, ca un copil debil care se străduieşte, dar nu prea îl duce capul.

Şi în ceea ce priveşte onestitatea Europa a închis ochii. Nu chiar dezinteresat, este drept, dacă ne gândim la câţiva emisari care au împărtăşit pasiunea lui Adrian Năstase pentru tablouri, dar oricum jenată că politicienii de la Bucureşti nu au făcut aproape nici un efort pentru a salva aparenţele. De această dată miza este incomparabil mai mare.

Atât timp cât corupţia şi vulnerabilitatea multor magistraţi şi poliţişti români la tentaţia unui plic cu bani fluturat pe sub nas ne-au privit doar pe noi, exigenţele europene nu au ridicat ştacheta la un prag critic. În clipa în care dispare cordonul sanitar pe care spaţiul Schengen îl reprezintă pentru traficul de persoane, de droguri, criminalitate şi, de ce nu, pentru terorism, lăcomia şi iresponsabilitatea unui poliţist de frontieră român, de exemplu, pot produce efecte în tot spaţiul europe