Guvernatorul BNR are dreptate atunci când afirmă că prea mulţi nepricepuţi şi răuvoitori trăncănesc despre economia românească, promovând un soi de depresie colectivă ale cărei simptome se întind de la confuzie până la panică sau resemnare. Dar greşeşte când îşi închipuie că tocmai ei sunt cauza prelungirii recesiunii şi adâncirii crizei. Dimpotrivă, ei sunt doar unul din efectele colaterale şi previzibile ale actualei descompuneri naţionale. Când o societate întreagă se prăbuşeşte fără nicio speranţă, este de aşteptat ca fiecare să încerce să câştige pentru sine cât mai mult de pe urma dezastrului. Prin orice mijloace. Încălcând toate regulile, normele, angajamentele şi responsabilităţile, şi orice stă în calea salvării personale în contextul dezastrului general. Iar atunci când însăşi guvernarea ajunge să se comporte astfel, fiind prima care dispreţuieşte valorile şi instituţiile societăţii, şi încalcă regulile pe care ea însăşi le-a formulat, atunci întreaga societate primeşte semnalul cutremurător că a fost atins un nivel critic. S-a ajuns în momentul în care, pe vaporul care ia apă, în locul ordinului ca echipele de intervenţie să înceapă reparaţiile, s-a dat semnalul "scapă cine poate!". Cu orice reuşeşte să înghesuie la repezeală în buzunare şi să înhaţe în braţe, chiar dacă asta înseamnă să smulgă colacul de salvare din mâna slabă a mamei cu copilul în braţe, a handicapatului condamnat la căruciorul său pe rotile, sau a bătrânului care a reuşit să supravieţuiască ultimului infarct.

Înţeleg disperarea BNR, aflată între ciocanul partenerilor internaţionali şi nicovala haosului guvernării, văzând cum dispar peste noapte 15 miliarde de euro în mai puţin de doi ani (la care se adaugă încă vreo 8-10 miliarde de euro investiţii străine şi încă vreo 10-12 miliarde de euro împrumuturi guvernamentale, plus acel puţin din fondurile europene deja accesa