Dacă-i întrebi pe directorii companiilor de stat risipitoare ce le trebuie ca să urnească lucrurile din loc, mulţi sunt tentaţi să răspundă ca Napoleon: bani, bani şi iar bani. Dacă îi întrebi, mai departe, de ce n-au bani, vor invoca 1.000 de explicaţii. Dar nu vor sufla o vorbă despre produsele companiilor pe care le conduc, cele nerentabile, desigur. Şi nu-s deloc puţine astfel de companii care aruncă în piaţă produse ce nu-s competitive nici prin preţ, nici prin calitate. Şi atunci când ei invocă banii visează emisiuni de la Banca Centrală care să alimenteze deficitul bugetar şi, mai departe, să ajungă în conturile lor prin subvenţii făţişe sau mascate.
Dar BNR, potrivit regulilor europene, nu mai dă drumul la tiparniţă de dragul deficitului bugetar. Şi nu emite nici măcar un singur leu fără acoperire: fie prin valuta intrată în ţară şi cumpărată de Banca Centrală, fie prin cantităţi suplimentare de bunuri şi servicii de fabricaţie românească, pentru care există cerere internă şi externă.
Altfel, orice leu în plus ne-ar aduce numai necazuri. Banii în plus s-ar duce imediat în preţuri şi ar reaprinde inflaţia. BNR nu dă bani ca să acopere deficite bugetare. Aşa că directorii în cauză pot obţine bani din sistemul bancar numai prin credite, pe care să le restituie apoi când îşi vând produsele.
Sunt mari dobânzile? Până când reforma nu va trece dincolo de porţile companiilor statului, dar şi ale multor companii private, pentru a întoarce producţia cu faţa la piaţă, nu vom ajunge la inflaţia moderată pe care ne-o dorim. Şi, deci, nu vom avea nici dobânzi moderate.
Cât avem inflaţie, Banca Naţională va strânge şurubul. Fiindcă viteza de mişcare a preţului banilor nu se poate rupe de viteza de creştere a inflaţiei. Dacă s-ar ajunge iar la vârfuri inflaţioniste, vârful dinamicii masei banilor n-ar avea încotro şi
