Întâlnirea la nivel înalt a G20, recent încheiată la Seul, a avut puţine câştiguri notabile. Între acestea este consensul asupra nevoii de a reglementa şi de a supraveghea operaţiunile grupurilor financiare cu operaţiuni globale, care prezintă riscuri sistemice. Rămâne ca Comitetul pentru Stabilitate Financiară (Financial Stability Board), condus de guvernatorul Băncii Italiei, Mario Draghi, să vină cu detalii tehnice în anul ce vine; intenţia este ca aceste grupuri să deţină mai mult capital propriu decât coeficientul de 7% indicat de Banca pentru Reglemente Internaţionale (BIS) de la Basel. Din păcate, nu s-a avansat practic deloc referitor la atacarea marilor dezechilibre din economia globală.
Politicile de relaxare cantitativă a lichidităţilor, practicate de SUA, Marea Britanie şi, parţial, chiar de Banca Centrală Europeană (prin acceptarea de colateraluri de la bănci comerciale şi alte facilităţi speciale), pe fondul nivelului foarte scăzut al dobânzilor, alimentează copios mişcările de capital spre economiile emergente ce au creştere economică - din Asia şi unele ţări din America Latină. În timp ce în SUA relaxarea politicii monetare se vrea a fi un substitut la renunţarea, din varii motive, la stimuli fiscali, în Europa, politica BCE este guvernată de dorinţa de a sprijini sectorul bancar, ţările care sunt ameninţate de incapacitatea de a onora obligaţiuni suverane. În Asia mai ales se reprimă presiunea spre aprecierea cursului de schimb, ceea ce face ca balanţele comerciale să continue să înregistreze surplusuri considerabile. Oricum, injectarea de lichidităţi în economie este văzută ca rezultând în deprecierea cursurilor de schimb dacă ţările partenere nu ar recurge la mijloace compensatorii. Şi astfel ajungem la o explicaţie pentru ceea ce este numit un "război al valutelor", ca formă de protecţionism. Acest tip de conflict valutar/comerci