Ce mai e azi iubirea de patrie şi de neam? Despre unul dintre militarii momiţi cu o soldă atrăgătoare în Afganistan şi mort acolo, ministrul Apărării a spus că de fapt el a luptat pentru ţară şi că ţara îi va fi în veci recunoscătoare. Întrebarea ar fi: pentru ce leafă soldăţească merită să-ţi rişti viaţa pe alt continent, în nişte lumi cu care n-o să fim niciodată în război? Are şi patriotismul un mercurial? E de ajuns să formulezi în public unele întrebări, la care nu mai ai un răspuns limpede, că te poţi trezi nu doar cu oprobiul comunităţii, ci şi cu o reacţie belicoasă. Cum îndrăzneşti, mă, nenorocitule, să te întrebi ce e dragostea de patrie?
Reacţia se motivează mai degrabă prin faptul că întrebarea surprinde muţimea descoperită. Întrebările din categoria celor care aveau cândva un răspuns clar, dar acum el s-a confuzionat, sunt insuportabile. E mai prudent să nu fie rostite. Unii oameni îşi îndreaptă nevoia de a fi conduşi cu garanţii de stabilitate spre câţiva politicieni, iubindu-i necondiţionat. Iubirii îi zic respect, înţelegere, consideraţie, însă e vorba despre proiecţia unui ideal pe un om real. Din cauza idealului, nu mai percep corect omul real.
Americanii, englezii, francezii, germanii sunt vădit mândri de condiţia lor de americani, englezi, francezi şi germani. În ţările lor, nimeni nu se întreabă ce motive are ca să fie mândru că este american de mai multe generaţii, englez sută la sută, francez din tată-n fiu ori neamţ arian. Ce alt motiv ar fi mai omenesc decât chiar acesta, că eşti ceea ce eşti? Mândria e un simţământ, iar simţământul nu ţi se dă la naştere. Ţi-l defineşti într-o conjunctură naţională anume. Un om realizat în chip superior într-o profesie simte mândrie. E motorul existenţei, al stăruinţelor sale într-o viaţă. După 1990, un român ajuns pe Aeroportul Kennedy, din New York, a fost pus în situaţia d
