Cei doi preşedinţi – al României şi al Siriei – şi-au cimentat prietenia printr-o ieşire, cu nevestele, la o cârciumă (cum îi place lui Traian al nostru). A fost o etapă nonconformistă a unei relaţii din care ambele ţări să poată trage foloase. Cu condiţia să se uite – definitiv – de „problema Hayssam”.

Până joi, toată lumea s-a întrecut în pronosticuri: de la ideea năstruşnică că Assad va veni cu vărul său de mână pentru a-l încredinţa „organelor” româneşti, până la aceea că acordul de extrădare, semnat pe blat miercuri seară şi dezvăluit a doua zi chiar de Băsescu, ar avea ca principal obiectiv „repatrierea” aceluiaşi Hayssam.

Tot optimismul ăsta a fost însă anulat de preşedintele sirian care a explicat clar, să priceapă toată lumea, că Hayssam nu e liber în Siria, că acolo stă bine-mersi la puşcărie şi că are de executat – pentru motive de sirieni cunoscute – ani buni de detenţie. Abia după aceea se va putea pune problema unei extrădări, iar Assad se întreabă, pe bună dreptate, că dacă e vorba de puşcărie, ce importanţă are unde-o face, în Siria sau în România? Nu ştiu de unde-o fi înţeles dl Maior, care se presupune că este unul dintre cei mai „informaţi” români, că extrădarea lui Omar ar fi fost inevitabilă, în cel mai scurt timp? Şi cum de s-a lăsat păcălit din nou, preşedintele, de informatorii săi?

Este foarte probabil ca să-l vedem pe Hayssam când îl vom vedea şi pe Nicolae Popa, în cazul amândurora intrând în ecuaţie o grămadă de „necunoscute”.

Mă întreb, însă, de ce atâta nerăbdare, ca să-i zic aşa? Ce ar rezolva aducerea sirianului în ţară? Satisfacţia de a face puşcărie în condiţii „europene”? Ce anume enigme ar mai putea dezlega el şi cui i-ar folosi eventualele lui dezvăluiri? Dacă stau să mă gândesc bine, cele mai dezavantajate ar fi tocmai „organele” care l-au preluat şi l-au făcut scăpat. Hayssam ar putea să povestească ce sc