Vi se pare că taxele din România sunt prea mari? Vă înșelați. Fiscalizarea din România se află în zona mediei europene. Diavolul se află însă – se spune – în detalii. Problema cea mai mare a țării noastre este fiscalizarea muncii. Banii pe care îi încasează statul de la toți cei ce muncesc.

Aceste taxe se situează mai sus cu aproximativ 10 puncte procentuale față de media europeană. Situație care se traduce într-o puternică descurajare a muncii cinstite și împinge deopotrivă pe angajați și angajatori să-și găsească refugiul în economia subterană. Mai precis, se muncește la negru.

Discursul politicienilor noștri este, evident, unul populist. Grija față de om se află în centrul preocupărilor acestora, ni se spune. De aceea, de-a lungul celor douăzeci de ani postdecembriști, legislația muncii a fost din ce în ce mai coafată în așa fel încât să fie pe placul angajaților și să-i protejeze împotriva „abuzurilor“ angajatorilor. Sindicatele au înghițit prăjitura oferită de guvernanți pe nemestecate și s-au lăudat în fața „clasei muncitoare“ cu minunatele drepturi obținute. Să fie însă legea muncii chiar așa de bună pentru angajați cum ne-am obișnuit să o credem? Nimic mai fals!

Există nenumărate studii științifice care dovedesc faptul că există o legătură directă între flexibilitatea pieței muncii și bunăstarea angajaților, tradusă prin beneficii diverse și rata redusă a șomajului. Pare paradoxal, dar nu este. Există o explicație foarte simplă. Cu cât e mai ușor de concediat un angajat, cu atât mai lejer devine și procesul de angajare al acestuia. Cu cât salariul minim garantat prin lege este mai mic, cu atât mai multe locuri de muncă vor fi disponibile. Așa-zisa protecție a angajatului funcționează, așadar, împotriva acestuia dacă există pentru angajatori constrângeri ce trec de un anumit nivel critic. Iar omul are de ales doar între două variante ext