Hibele sistemului financiar-fiscal din România nu sunt o noutate. Meritul Raportului BM este că le spune – scurt, clar, cu autoritate – şi că propune soluţii.
La sfârşitul săptămânii, mai multe ziare, între care şi al nostru, au publicat concluziile unui raport „secret" al Băncii Mondiale (BM) privind situaţia financiar-fiscală din România. Am pus secret între ghilimele pentru că, dacă instituţia financiară chiar ar fi dorit ca documentul să nu transpară public înainte de a fi prezentat autorităţilor române, acesta nu ar fi fost „scăpat" pe surse. Probabil, BM a dorit să dea un semnal publicului înainte de discuţiile oficiale. Însă, secret sau nu, documentul este extrem de interesant, chiar dacă nu cuprinde noutăţi absolute. Nu era un secret pentru nimeni că bugetele României sunt mereu supraestimate, complet nerealiste, făcute după ureche, nu în funcţie de note, nici că administraţiile fiscale lucrează mai degrabă precum în Evul Mediu decât după modelul celor care au avut deja acces la modernitate, şi nici că aparatul nostru fiscal nu este doar de o ineficienţă cronicizată, ci, pe cale de consecinţă, e şi supradimensionat. Însă meritul Raportului BM este că spune aceste lucruri scurt şi clar, le spune cu autoritatea necesară şi, mai ales, propune soluţii care ar putea ameliora situaţia în toate aceste privinţe.
Iată, de pildă, deşi economia României nu se poate compara nici ca suprafaţă, nici ca nivel de dezvoltare cu economiile din Anglia, Franţa sau Germania, Ministerul de Finanţe de la noi are cu câteva sute mai mulţi angajaţi decât ministerele de acolo. Şi asta n-ar fi nimic! Dacă supunem comparaţiei nivelele de încasare la taxe şi impozite de la ei cu cele de la noi, abia atunci avem motive să ne speriem cu adevărat. Şi n‑am auzit în acele mai fericite ţări despre proteste pentru neacordarea sporurilor salariale. E drept, n-am auzit nici de asem
