Sâmburele de adevăr în jurul căruia a crescut un arbore de mituri false există: România ar fi dus-o mai bine dacă ar fi avut capital propriu şi dacă investiţiile locale s-ar fi putut face cu mai mulţi bani din ţară sau, altfel spus, dacă rata economisirii ar fi fost mai importantă. Dar de aici la a spune că un capitalism românesc financiar şi antreprenorial ar funcţiona mai bine decât acest capitalism globalist amoral şi cinic financiaro-industrial e o distanţă lungă. Această prejudecată pare mai mult urmaşa semănătorismului transferată în economie, aşadar, un fel de autohtonism economico-financiar. Ce se uită însă în mare măsură este că în primul deceniu de după 1990 am avut o asemenea economie cu bănci locale şubrede, privatizări fără participare străină şi multe entităţi de stat care nu numai că nu au convins că pot funcţiona, ci, mai mult, au dezamăgit profund, dacă nu cumva au generalizat practicile corupţiei (cazurile Sidex sau Petrom, înainte de privatizare).
Cu toate acestea, astăzi se vorbeşte cu nostalgie de perioada în care băncile aveau capital românesc (şi păreau că finanţau mai uşor economia), când România nu era doar o piaţă de consum (dar era o piaţă extrem de săracă) sau când statul mai conta în economie (dar economia în sine nu prea conta). E drept, în anul de graţie 2010 nici băncile nu mai funcţionează, nici consumul şi nici economia ca atare nu dau rezultate. Dar să însemne asta că trebuie să ne întoarcem spre autohtonismul economic financiar sau, cel puţin, să-l regretăm? Nu, pentru că soluţiile pe care s-ar părea că le oferă vechile variante sunt doar iluzii.
Să începem cu băncile. Dacă am avea bănci româneşti, nu am avea nici o garanţie că creditarea ar avea un alt ritm. Poate am avea un punct mai scăzut la dobânzi, dar pe ce se bazează prezumţia că ar avea mai mulţi bani la dispoziţie? Pe presupunerea că ar fi mai patriotice
