Scurt şi cuprinzător, a apărut o ştire: se demolează nişte clădiri vechi din Bucureşti (mai precis în zona străzii Buzeşti, inclusiv Hala Matache Măcelaru) pentru a face loc unui bulevard.

Reprezentanţii primăriei spun că totul este perfect legal. Reprezentanţii unor ONG-uri care se ocupă de salvarea oraşului vechi spun că nu e aşa şi dau primăria în judecată. Între timp, buldozerele îşi văd de treabă. Locuitorii din zonă, care au fost expropriaţi, se plâng că încă nu li se dau banii ori li se oferă la schimb locuinţe improprii.

Pentru un cetăţean obişnuit care priveşte ştirile ori citeşte ziarul, nu se înţelege mare lucru. Nu e clar „cine are dreptate". Sigur că, aşa cum arată traficul în Bucureşti, e nevoie de bulevarde largi în locul străduţelor vechi. Vrem progresul, nu? Dar cu ce preţ? Biata noastră capitală nu se poate mândri cu locuri şi clădiri foarte vechi: cea mai veche casă din Bucureşti păstrată în picioare e abia de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. (Inutil să ne comparăm, din acest punct de vedere, cu „capitalele europene"). Dar cu atât mai mult ar fi nevoie de mai multă grijă pentru tot ceea ce înseamnă patrimoniu, pentru orice urmă care le poate da bucureştenilor de azi sentimentul că aparţin unui oraş, unei tradiţii, că înaintea lor au existat alte generaţii care s-au străduit să-şi construiască aici nu doar case, ci un anumit mod de viaţă, anumite repere pe care să le lase urmaşilor.

Bucureştiul e un oraş cu ghinion. Ceauşescu a demolat cartiere întregi pentru a face loc aberaţiilor sale. La Roma, Mussolini a construit un mare bulevard peste o parte din Forurile Romane, acoperind definitiv vestigii ale civilizaţiei antice. Edilii noştri democraţi lucrează în acelaşi „stil", acoperindu-se cu perfidie de tot felul de chichiţe legislative din care cetăţenii nu pricep mare lucru.

La români, plăcerea de a demola, d