Cred, dimpotrivă, că e nevoie de cineva bun cu adevărat, mai bun, nu pur şi simplu mai puţin rău, decât ce avem acum.

Lupta politică are, la noi, de multă vreme, aspectul unei scheme pentru preşcolari. Unii sunt pro-Băsescu, alţii sunt anti. Tabăra pro îl identifică pe şeful statului cu Făt-Frumos. Tabăra anti îl tratează drept Zmeul Zmeilor. Dacă Traian Băsescu e făt-frumos, atunci Victor Ponta şi Crin Antonescu sunt zmeii cei răi, iar dacă Traian Băsescu e „the bad guy", atunci Ponta şi Antonescu sunt feţi-frumoşi. În clipa de faţă, problema mea nu este însă Băsescu. Am spus, în ultimii ani, ce cred despre el: şi bune, şi rele. Când am zis de bine, m-au spurcat cei care îl detestă, când am zis de rău, m-au privit cu ochi grei adulatorii. Fapt e că, orice-aş face, nu pot scăpa de statutul de „intelectual al lui Băsescu". Mi se reproşează, la nesfârşit, că eu l-am băgat pe gâtul naţiunii, că am forţat votul public, că îl susţin. Dar repet: nu Băsescu e, acum, problema mea. Nu cred nici că e ghinionul patriei, dictatorul pervers, fiara apocaliptică, nici că e infailibil, băiat de zahăr, şansa providenţială a mult încercatului nostru popor. E cum e. Problema mea sunt cei care i se opun şi care, la o adică, ar trebui să-l înfrângă politic şi, mai devreme sau mai târziu, să-l înlocuiască. Nu cred în amarul defetism autohton, după care „oricine ar fi mai bun". Am mai scris despre sofismul „răului mai mic", care a provocat, în ultimii douăzeci de ani, o serie de opţiuni electorale păguboase. Cred, dimpotrivă, că e nevoie de cineva bun cu adevărat, mai bun, nu pur şi simplu mai puţin rău, decât ce avem acum.

Mă întreb, prin urmare, ce are de oferit Opoziţia. Nu ce „plan de măsuri", nu ce platformă politică, nu ce „soluţii" salvatoare. Ci, până una-alta, ce oameni? Şi când dau peste portretele celor doi lideri ai campaniei antiguvernamentale cad în melancoli