Invitaţia la pace presupune adoptarea în termen record, 35-40 de zile, a câtorva proiecte dintre cele mai sensibile: Legea salarizării unice, Legea pensiilor, Legea bugetului de stat, calibrat în aşa fel încât deficitul maxim să nu depăşească nivelul de 4,4%. Numai aşa România poate ieşi din impasul actual. Decizia se află în mâinile dumneavoastră, a adăugat şeful statului, adresându-se partidelor parlamentare şi făcând apel la înţelepciunea acestora.
Ieşirea la rampă a şefului statului ridică însă o sumă de întrebări legate de relaţia cu opoziţia şi de felul cum a fost ea gestionată de la Cotroceni. Câtă credibilitate mai poate prezenta apelul la înţelepciunea aleşilor al unui preşedinte care şi-a construit în fapt campania electorală pe ideea parlamentarilor leneşi şi corupţi? Câtă audienţă mai poate pretinde acelaşi preşedinte din partea unei opoziţii - şi nu iau aici în calcul calitatea reală a acesteia, ci numai o chestiune de principiu - tratate cu atâta vehemenţă ca integral aservite unor interese oligarhice? Câtă onorabilitate mai poate avea, în genere, o clasă politică vizibilă mai cu seamă prin promovarea unor entităţi corupte sau instabile, care relativizează până la distrugere ideea unor instituţii mai presus de ele?
Chiar atunci când liderii politici, şi de o parte şi de alta, flutură cu prudenţă steguleţe albe, este ca să adâncească şi mai mult impresia de târg de Moşi, unde chivuţele îşi mai pun mâinile în şold şi se răcoresc spunându-şi vreo două. Politicienii români nu discută, nu negociază, ci aşteaptă ca unul sau altul dintre ei să se mai calmeze (cum declara Sulfina Barbu vorbind despre liderul PNL Crin Antonescu).
După cum se vede din nou, statul român are probleme în a-şi găsi locul în modernitate. Parlamentarii, miniştrii, în genere actorii politici principali par a nu juca în acelaşi film al Europei apusene, desfăşu
