- Cultural - nr. 672 / 16 Noiembrie, 2010 Totul a inceput de la un "Laudatio", cuvantare ce am auzit-o la o inmormantare. Ca si cum pana atunci, defunctul traise pe o alta planeta, preotii si vorbitorii de ocazie s-au intrecut, intr-un corn al abundentei, sa-i afiseze meritele si realizarile vietii. Si cum acestea nu erau deloc de conjunctura, fiind chiar substantiale, ma intrebam, cu o anumita indignare, de ce doar acum erau spuse, caci in timpul vietii poetul se bucurase prea putin de aprecierea semenilor, fiind mereu tras in jos de catre acestia (de a fi in rand cu ceilalti), constrans tot timpul sa guste din cazanul aproape general al invidiei, al supei ignorantei si al nerecunoasterii valorii adevarate. Surpriza a fost totala. Deodata se produsese o "fisura" in atitudinea de pana atunci, de nebagare in seama, pasul facut "dincolo" de acesta se pare ca reconsiderase total parerea semenilor, recunoscandu-i-se, ca un prim pas, lucrurile valoroase ce le-a infaptuit. M-am intrebat imediat: De ce omul trebuie neaparat sa moara, ca sa-i recunoastem bruma de bunatate si bruma de valoare ce o are? De ce nu ne prea inghesuim in timpul vietii sa facem acest lucru? Regretele tardive sunt mai de folos decat cele imediate? De ce stim (atat cat stim) sa apreciem valorile numai in postumitate si mai putin sau aproape deloc in timpul vietii? De ce, in timpul vietii, lasam uneori (de fapt de cele mai multe ori) marii barbati ai neamului si marile spirite sa fie macinati si macinate intre pietrele de moara ale ignorantei noastre? Ne place asa de mult faina nefericirii lor? De ce l-am lasat pe Eminescu sa traiasca in mizerie, ca apoi orice neavenit, la Spitalul doctorului Sutu, sa poata sa-i dea in cap, asa cum s-a intamplat? Ca sa-l proclamam apoi, doar apoi, poet national? Ca sa-l laudam apoi in piete, buricandu-l in statui cu linguseli ipocrite? De ce am permis sa fie asasinata