Când a murit Adrian Păunescu am scris un text pe care poetul îl merita. Am avut parte de multe comentarii și mesaje contradictorii, ca și viața poetului. Fără a fi membru al juriului pentru premii de literatură, în calitatea mea de cititor, am regretat moartea unui mare poet român. Nu știu cât de mare, nu știu dacă poate fi comparat cu Nichita sau cu Blaga. Îndeobște, nu prea cred că putem măsura distanțele dintre cei condamnați la glorie. Dacă nici nu a trecut mult timp peste opera unui poet, atunci este clar că vorbim de mult arbitrariu și subiectivism în aprecierea operei. Dar, în fond, oare nu subiectivitatea noastră îi trimite pe unii printre cei neuitați, oare nu popularitatea lor și mai puțin recenziile teoreticienilor literaturii și specialițtilor în poietica sau poetică. Cu toate acestea nu putem merge nici pe ideea că doar timpul ne va spune, pentru că Domnul ăsta -zis Timp- lucrează de fapt prin intermediul nostru. El nu ridica statui, el nu dă diplome, el doar le dărâmă pe cele false, le strică pe cele care nu se sprijină pe ceva solid. Păunescu a scris foarte mult și poate că a tăiat prea puțin, s-ar putea ca ideea că este un demiurg să-i fi dat un orgoliu pe care Domnul Timp îl va taxa, dar așa cum a fost și în viață, nu-i va lăsa cu siguranță nici pe necontemporani indiferenți. Am scris despre Adrian Păunescu că moartea s-ar putea să ajute opera, omul o bloca cu siguranță și nu numai prolificitatea lui este de vină poentru asta. Din carămizile imense de poezie se vor filtra cu siguranță câteva volume de poezie veritabilă de dragoste, poate chiar și unele militante. În textul meu am folosit sintagme din versurile sale, dar puțini le-au recunoscut, semn că în multe cazuri chiar și adulația este oarbă. Am mai scris că a iubit lucrurile interzise și mai ales puterea. A vrut să placă și oamenilor simpli și conducătorilor, dar și zeilor zilei, o dorință