Suntem în Europa, dar nu suntem europeni. Nu încă. Într-o discuție cu Vasile Dâncu, legată de previziunea lui Brucan cu cei 20 de ani necesari pentru ca românii să înțeleagă capitalismul, avută la 20 de ani de la enunțarea ei, acesta aducea argumentele părinților sociologiei: pentru ca mentalitatea unei societăți să se schimbe e nevoie de două generații. O generație, din punct de vedere sociologic, are 30 de ani. Așadar, mai avem vreo 40 de ani de parcurs, până să înțelegem Europa. Cel puțin Europa capitalistă. Și a nu se confunda capitalismul de sorginte liberală cu corporatismul scăpat de orice control de care ne ”bucurăm” acum. La fel cum cei 40 de ani nu trebuie priviți ca o perioadă ”de așteptare”. Dacă vor fi ”de așteptare” vom fi în același loc.
Suntem în Europa, dar nu suntem europeni. Pentru a fi europeni, trebuie să înțelegem, în primul rând, instituțiile, principiile și valorile care stau la baza ideii de a fi european. Cât de mare e forța de frânare la aceste idei, am văzut în 90. De la înfrângerea Pieței Universității și până la neînțelegerea și respingerea aproape brutală a celor care ”nu au mâncat salam cu soia”, Ion Rațiu și Radu Câmpeanu. Cinci ani mai târziu, în 1995, Adrian Marino teoretiza și propunea (în ”Pentru Europa”), ca prim pas pentru înțelegerea ideii europene, o variantă minimalistă, pornind de la lucruri aparent banale și/ sau ”meschine”, externe sau de comportament: funcționari publici care să răspundă cu solicitudine și bună-dispoziție cetățeanului care se aventurează la ghișeu, trenuri care să circule după orar, iar iarna să fie și încălzite, străzi și șosele fără gropi, trotuare niciodată sparte, apa caldă și apa rece să curgă zi și noapte, caloriferul să nu rămână doar decorativ, ziarul la care ești abonat să-ți vină în fiecare zi, legi care să se și aplice, corupție (aproape) inexistentă; respectarea angajamentelor și a
