Cu toate că rolul său istoric a fost comparabil cu acela al lui Ion C. Brătianu, iar importanţa sa politică a depăşit-o pe aceea a lui C.A. Rosetti, în nici una din variantele de memorie naţională de care s-a învrednicit istoria noastră această figură excepţională nu şi-a găsit vreun loc. Numele acestei figuri excepţionale este Eugeniu Carada, iar viaţa sa a fost atât de excentrică, de neverosimilă şi de împlinită, încât pare un basm sau o invenţie. Dar nu a fost nici basm, nici invenţie. Deşi atât de neverosimilă, viaţa lui Eugeniu Carada a fost totuşi foarte în spiritul vieţilor oamenilor pe care i-a făcut forţa lor şi puterea adevărurilor în numele cărora au trăit.
La ce mă refer? Permiteţi-mi un exemplu din ştiinţe. Există un faimos tratat de fizică elementară, cunoscut sub numele de Cursul de la Berkley, în care, la începutul celui de al doilea volum, dacă nu mă înşel, cel dedicat electrodinamicii, se poate citi o mică introducere privitoare la personalităţile fizicienilor. Se spune acolo că fizicienii mari au fost de toate felurile: unii simpatici, alţii dezagreabili; unii beţivi, alţii virtuoşi; unii atenţi, alţii aiuriţi; unii dezordonaţi, alţii maniacali; unii spirituali, alţii posaci; unii culţi, alţii ignari; unii deştepţi, alţii mărginiţi. Dar, continuă acel text, oricum ar fi fost aceşti fizicieni ca oameni, toţi, absolut toţi au avut în comun o trăsătură: nici unul dintre ei nu a minţit în privinţa rezultatelor la care au ajuns. Chiar dacă unii dintre ei nu au căutat întotdeauna în mod dezinteresat adevărul, toţi au refuzat să folosească vreodată falsul pentru a-şi satisface motivaţiile. Ceea ce ei au căutat întotdeauna, dincolo de motivaţii, a fost adevărul. Acesta este adevăratul caracter al savantului, care se poate combina, psihologic vorbind, cu orice excentricitate comportamentală imaginabilă.
Cred că putem foarte bine identifica ac
