Luăm una bucată femeie (blondă, căsătorită, scriitoare) de 40 de ani, o despărţim de soţ, o trecem prin chinurile încercării de autocunoaştere, o frământăm cu patimă scăldată în lacrimi şi o lăsăm la dospit timp de 133 de minute.

Pe măsură ce se dospeşte, ea cunoaşte un bărbat mai tânăr cu care are o scurtă relaţie (James Franco – ce femeie i-ar rezista lui James Franco?), apoi îl părăseşte şi pe el pentru fascinanta Romă în care descoperă plăcerea de a mânca şi de a vorbi italiana, merge mai departe către India, unde, evident, stabileşte o conexiune cu divinitatea, pentru ca la final să ajungă în Bali (unde mai fusese o dată, înainte să divorţeze). Acum e momentul să o băgăm la cuptor şi să o lăsăm să crească, în fericirea/împlinirea găsită. The end. The happy end.

Numele acestei femei este Elizabeth Gilbert, cea care a scris cartea de un imens succes “Eat Pray Love” (recunosc că n-am citit-o) care stă la baza filmului omonim, cu Julia Roberts în rolul principal.

Ca desfăşurare a poveştii, asta implicând şi aşa-numita “călătorie a eroului” plus izul de basm, filmul stă în picioare, iar Roberts e fermecătoare ca întotdeauna, dar nu poţi să nu te întrebi de ce ne este servit ca o lecţie de viaţă, o reţetă magică pe care dacă o respectăm toţi vom cunoaşte desăvârşirea şi pe noi înşine. Sigur că Bridget Jones ar înlocui cartea “Femeile vin de pe Venus şi bărbaţii vin de pe Marte” cu acest film şi sigur că oricine mai ştie să viseze în zilele noastre se imaginează măcar pentru o clipă în pielea lui Elizabeth, care lasă totul în urmă şi priveşte spre un viitor pe care îl credea incert, dar devine măreţ, însă cine îmi garantează mie, spectatorului care îngurgitez experienţa acestei femei, că la sfârşitul drumului totul va fi bine, că voi întâlni un Făt Frumos (de preferinţă chiar Javier Bardem) sau în cazul puţinilor spectatori de gen masculin care calc