Există prea multe lucruri care merg prost în România, de la “n-avem bani de medicamente” la “s-a stricat Vama” (sau mai degrabă invers, dacă e s-o luăm în ordinea vîrstei), încît majoritatea poveștilor kafkiene despre polițiști și casierițe sînt, dacă nu vetuste, cel puțin căzute în aria truismelor. Există totuși o serie de povești care se regenerează și primesc zilnic noi valențe, de dragul de a ne impresiona. E acel moment în care spui “Am văzut-o și pe asta. Parcă am mai văzut-o, dar acum e altfel.”
O colegă de redacție din anul III a făcut greșeala de a urma fascinantele cursuri ale modulului pedagogic. Dacă în primii doi ani înveți care-i treaba cu piramida necesităților, supraego-ul și alte bombonele numai bune de pus pe coliva unui suplinitor în Apahida Mare, anul terminal (macabră expresie, nu-i așa?) te trezești trimis la școala vieții, în practică, în cîmpul muncii intelectuale, să înveți pe propria piele cum e cu planurile de lecție și să-ți aduci aminte (uitaseși, nu-i așa?) că principala ocupație a unui puști de 14 ani este să facă viața calvar oricărui biped care prezintă cea mai mică urmă de autoritate, dovadă că spiritul New age n-a murit, atît doar că nu e foarte bine organizat.
[Zoom in:] Mîine, clasa a VIII-a C va învăța care sînt caracteristicile unei povestiri. Avînd în vedere că odată cu liberalizarea Internetului, procentajul de copii cu ADHD a crescut cel puțin exponențial, povestirea trebuie să fie cît mai scurtă, însă destul de lungă încît să suporte o analiză secvențială cît mai plină de pilde. Așa că domnișoara studentă, avînd în gînd privirile... hmmm... eufemistic neinteresate de canonul literar românesc, știind că intelighenția jună o arde mai nou pe bara de gaz din fața blocului, cu căștile iPod-ului conectate foarte aproape de corzile vocale ale lui Justin Bieber, m-a racolat la o ședință ad-hoc de brainstorming. Cu ce
