În vârstă de 23 de ani, Carmen* locuieşte într-un mic oraş din nord-vestul ţării, crescându-şi singură fetiţa de 5 ani. A absolvit o facultate de asistenţă socială, dar nu şi-a găsit de lucru. Ar vrea să lucreze cu oamenii şi, pentru a-şi spori şansele de a-şi găsi un loc de muncă în acest domeniu, mai urmează o facultate de asistenţă medicală.
Andreea are 49 de ani şi locuieşte în acelaşi oraş. A terminat o facultate de psihologie şi a lucrat mai mulţi ani într-un institut de cercetare. Nu de mult, acesta a fost închis, iar ea a ajuns şomeră. Andreea doreşte să îşi continue studiile cu un master în psihologie, dar lipsa banilor o împiedică.
La 35 de ani, Oana are un băiat în primul an de liceu. A fost ospătăriţă, croitoreasă, a făcut curăţenie, iar în Germania a muncit în agricultură. A avut chiar curajul de a-şi deschide propria firmă, însă fără succes. Acum şomeră, ar dori să poată lucra din nou în străinătate.
Rând pe rând, vechile întreprinderi din oraş au fost privatizate, dezmembrate, închise. Marii angajatori au dispărut. Deşi oraşul are multe probleme şi nevoi, existând, deci, destule oportunităţi pentru dezvoltarea de produse şi servicii, investiţiile se lasă aşteptate. Cândva, oraşul a fost prosper, iar vechea bunăstare se mai vede şi azi în educaţia, buna-cuviinţă şi hărnicia oamenilor. Oamenii îşi cunosc bine trebuinţele, înţeleg care sunt nevoile comunităţii lor, însă comunitatea nu le aparţine, viitorul oraşului nu depinde de ei. Oraşul e al funcţionarilor indiferenţi, al speculatorilor de terenuri ale fostelor întreprinderi de stat şi al celor câtorva investitori străini care văd în el mai degrabă o piaţă de desfacere decât o sursă de capital uman.
Aici se trăieşte rău, spune Andreea. Aici, în oraş, parcă nu mai funcţionează decât barurile: nu avem nici unde lucra, nici unde ne petrece timpul. Pentru mine, însă, principala
