De-a lungul existenţei sale, Muzeul Partidului a fost un soi de templu laic, unde generaţii întregi de copii au primit, în cadru festiv, cravata roşie de pionier. Acum, foarte puţini dintre noi mai ştiu ce era cu adevărat acel muzeu. Bun cunoscător al exponatelor ajunse în depozitele instituţiei pe care o conduce, Radu Coroamă are o imagine clară, decantată în timp, asupra lor. “La un moment dat, muzeul devenise extrem de important, imagine etalon pe care trebuiau s-o preia toate instituţiile muzeale din ţară. Motiv pentru care ne-am fi aşteptat ca el să deţină şi să expună multe valori documentare privitoare la evoluţia comunismului din România. Nu a fost aşa. Majoritatea exponatelor erau panouri cu fotocopii mărite la scară uriaşă a unor fotografii şi documente de epocă. Este drept că în depozite existau şi «originale», dar nu foarte multe. Majoritatea fostelor exponate ajunse la noi sunt fotografii de epocă, adunate în sute de albume, poze ale comuniştilor despre care vorbea propaganda oficială.

"Toate exponatele care până atunci se lăfăiseră în generozitatea unui spaţiu imens au pornit în bejanie, exilate în depozitele altor instituţii" Plus alte sute de albume cu documente privitoare la activitatea din ilegalitate a PCR. Este vorba despre acte personale, de studii sau de familie ale unora dintre foştii ilegalişti. Dar nu a tuturora. Nu existau acte originale privitoare la Ana Pauker, Emil Bodnăraş sau ale altora de acelaşi rang. Aceştia apar doar într-o serie de fotografii. Tot de fondul documentar ţineau şi numeroasele specimene de «presă muncitorească», de la Scînteia tipărită în perioada de ilegalitate până la Calendarul minerului sau revista Muncă şi voie bună.” Obiecte originale care să fi avut, cu adevărat, legătură cu mişcarea comunistă erau foarte puţine. Iar cele expuse erau doar nişte falsuri, având aceeaşi legătură cu realitatea cât a