În dulcele stil clasic arată cum poetul nostru a făcut eforturi – şi a reuşit – să dizolve maniera atotstăpânitoare, să-şi schimbe nu doar măştile, ci propriul criteriu de poeticitate. (Ceea ce va face, într-o simetrie interesantă, şi Marin Sorescu în ciclul La Lilieci.) După 1970 însă, până la final, Nichita Stănescu îşi aparţine din nou, în măsura în care aparţine tuturor. Reintră în modelul constituit tot de el, scriind şi comportându-se ca un beneficiar al gloriei deja atinse.

Lucrul pare inevitabil la cei mai mulţi dintre scriitorii de prim rang. Extrem de puţini sunt cei care, precum Arghezi, se mai pot reformula şi schimba la o vârstă înaintată. Din acest punct de vedere, N. Stănescu nu mai ilustrează excepţia, ci regula impunerii, consacrării şi oficializării unui anumit mod liric ce va domina, pe lângă epoca literară, traiectoria artistului însuşi. După ce s-a luptat cu propria retorică, Nichita Stănescu se reconciliază cu acel Nichita Stănescu consacrat, ba chiar aureolat,

în faza anterioară. Unele dintre cele mai citate şi mai recitate poeme ale lui sunt publicate în acest interval. Autoportret, în Epica magna: „Eu nu sunt altceva decât/ o pată de sânge/ care vorbeşte“. Evocare, în Operele imperfecte: „Ea era frumoasă ca umbra unei idei, –/ a piele de copil mirosea spinarea ei,/ a piatră proaspăt spartă/ a strigăt dintr-o limbă moartă“.

Cel puţin ultima poezie este splendidă. Dar, ca să-i parafrazez titlul, într-un mod ce evocă erotica purificată, transparentă a tânărului N. Stănescu. „Noul“ chip liric este de fapt cel vechi, ipostazele ultime, de final, intrând în logica revizitării şi a reiterării. Iar dacă dezavantajul acestei repetitivităţi este al oricărei extensii riscând să devină autopastişă, avantajul oferit de ultimul (= întâiul) Nichita Stănescu e unul de ordin critic. O cu totul altă interpretare a poeziei sale nu mai e pos