În ultimii ani care au urmat de la prăbuşirea Uniunii Sovietice, comentariile care s-au înmulţit în legătură cu această catastrofă, primită mai curând cu bucurie, au apreciat evenimentul ca pe un sfârşit al comunismului însuşi, omenirea îndreptându-se în majoritate pe altă cale. Cu toate „crizele“ (un termen suspect folosit de politologi în modul cel mai abuziv), trecerea rapidă la economia de piaţă, la o lărgire considerabilă a libertăţilor se vede că nu constituie o soluţie generală pe care s-o îmbrăţişeze toată omenirea, indiferent că e vorba de Cuba sau Cehoslovacia, de Germania unificată şi Republica Populară Mongolă, unul dintre primele state comuniste din lume – toate excelând prin marile diferenţe dintre ele.

În mod destul de paradoxal, putem socoti sfârşitul Uniunii Sovietice ca o mare victorie a ideii socialiste, care îşi regăsise vechile surse obnubilate de marxişti şi dispreţuite decenii de-a rândul de „stânga“, mai ales europeană. Ideea egalitaristă, cea a paternalismului statal, a conducerii autoritare, dar nu tiranice, în vederea înlăturării unor abuzuri, muncesc minţile multora, independent de ce a fost în Rusia devenită bolşevică, de expansiunea acesteia intenţionată.

Sunt destui care cred că ar fi timpul să se folosească alte direcţii, care au şi existat anterior marxismului acaparator şi au supravieţuit chiar în perioada acestuia cea mai glorioasă, strivită însă sub acuzaţiile cele mai inflamante, mergând de la prostie la trădare. Ideea socialismului ar fi de reconsiderat şi direcţia lui revizuită. Numai că încă după moartea prematură a lui Marx şi trecerea Internaţionalei Socialiste sub conducerea cea mai justificată, a lui Engels, monomania celui dispărut începuse să cedeze în faţa realităţii, care era mai ales diversă, când nu contradictorie, de la o ţară la alta, de la un mediu cultural la altul, încurajând fracţionismul împotriv