E ciudat, pe de altă parte, cum un temperament romantic, care nu-şi ascunde trăirile pe scenă (s-a declarat adept al metodei stanislavskiene), Ion Caramitru nu s-a dus către poezia de for public cu mesaj militant. Alegerile sale, inclusiv interpretarea Scrisorilor lui Eminescu, au ţintit către gândul înalt şi subtil al poetului concentrat în metafore adesea abstracte şi absconse. De aceea, aventura poetică pe care ne-a propus-o a fost întotdeauna pasionantă prin surpriza descoperirii, după ce întâlnirea cu poezia s-a instalat pe terenul curiozităţii şi al mirării metafizice. Selecţia pe care a făcut-o pentru spectacolul Dialoguri şi fantezii în jazz urmează aceloraşi afinităţi elective. Axa e Nichita Stănescu, cu poeme care îndeamnă la un mod special de a gândi lumea în cuvinte „nepereche“, de unde şi elogiul pe care poetul şi odată cu el actorul îl fac limbii, celei româneşti, evident. (În cartea monografică ce i-a fost dedicată, Ion Caramitru formulează de altfel unele dintre cele mai frumoase aprecieri la adresa vocaţiei patriotice a limbii poetice.) Actorul îl redă, cu alte cuvinte, pe Nichita publicului, printr-un gest care generalizează curajos la adresa mesajului însuşi pe care poezia şi poetul se cuvin să-l încorporeze.

E o invitaţie generoasă, dar periculoasă, care te cheamă să optezi între apolinic şi dionisiac, între eros şi thanatos, printr-o călătorie temporală (timpul e şi el o temă de reflecţie) în inima cuvintelor („dă-ne fericirea de a arde în poezie“). Ca să te „îmbolnăveşti de numărul 1“, ca să pricepi teoria punctului, trebuie să încerci această călătorie, cum o face şi actorul, luându-şi drept tovarăş de drum un prieten tăcut şi înţelept care, când nu aleargă genial pe clapele pianului, se cufundă în aşteptare privindu-şi de sub capacul acestuia partenerul. Johnny Răducanu „ne călătoreşte“, cum spune Nichita Stănescu, într-o admirabilă