Până acum, un lucru măcar părea clar. În caz de confuzie, Curtea Constituţională era cea chemată să dea unui text de lege o interpretare finală şi obligatorie. Am depăşit şi momentul acesta. Acum, Emil Boc e cel care interpretează, la rândul lui, deciziile Curţii, în aşa fel încât să poată face ce vrea pe mai departe. Sau mai cere o dată Curţii să spună dacă “neconstituţional” chiar înseamnă “neconstituţional”.
Spune Curtea că asumarea răspunderii pe Legea educaţiei e neconstituţională? Vine imediat Emil Boc şi zice că nu e chiar aşa. Că nici Curtea nu ştie ce să spună, pentru că patru judecători au o opinie, patru altă opinie şi al nouălea are o “opinie concurentă”, care ar părea un fel de abţinere. Din punct de vedere ştiinţific, un asemenea argument se numeşte, din antichitate şi până azi, minciună sfruntată. Curtea a decis neconstituţionalitatea angajării cu votul a cinci membri. Unul din aceşti cinci judecători are în vedere alte motive decât ceilalţi patru, dar e de acord cu concluzia finală, de unde şi “opinia concurentă” pe care a depus-o. Prin definiţie, o opinie concurentă nu e una divergentă. Totul e clar pentru toată lumea, mai puţin pentru Emil Boc. Dar premierul nu se opreşte aici. Apelează şi la al doilea argument cu care ne duce de la minciună la teatrul absurdului.
Curtea – zice dânsul – a sesizat corect un conflict juridic între Guvern şi Parlament. Dar asta a fost odată. Acum, chestiunea e rezolvată, pentru că premierului i s-a dat voie să citească textul legii în faţa Camerelor reunite şi pentru că opoziţia a introdus moţiunea de cenzură. Cu alte cuvinte, nu mai avem de a face cu un conflict juridic din moment ce opoziţia solicită nu numai respingerea legii, ci şi demiterea Guvernului, aceeaşi opoziţie care a sesizat Curtea în legătură cu neconstituţionalitatea asumării.
Observaţi că, în opinia profesorului de Drept constituţio