Crizele cu miză joasă dintre Putere şi Opoziţie şi deruta care distorsionează direcţiile economice în aceste vremuri sunt principalele caracteristici ale politicii interne a României. Lui Victor Ponta, Ion Iliescu şi Crin Antonescu le este suficient să gratuleze şi să se gratuleze cu epitete de cartier şi nu par mişcaţi că se îndepărtează cu viteza luminii de interesele poporului, care aşteaptă de la Opoziţie, acum mai mult ca oricând, alternative viabile la marasmul cotidian. De cealaltă parte, Emil Boc şi Traian Băsescu vâslesc în ape mici şi suficient de tulburi. Randamentul lor este pe măsură: barca numită „România" petrece mai mult timp eşuând pe bancuri de nisip decât înaintând spre gura de vărsare în mare.
În acest timp, când la Bucureşti totul se joacă în registre vagi şi banale, lumea se mişcă în jur cu o viteză fără precedent. Scena internaţională trece printr-o reevaluare de proporţii istorice. Rolul strategic al Europei se redefineşte dramatic şi nu neapărat în sus. SUA şi dolarul pierd supremaţia absolută, iar China e în pole position pentru preluarea controlului global. În paralel, marile naţiuni emergente, spre deosebire de cele europene, îşi văd nestingherite de creşterea economică, iar Rusia caută în dicţionare sinonime noi pentru termenul de „superputere" într-o epocă nu tocmai favorabilă ambiţiilor desuete ale Kremlinului. Şi, încă şi mai incitant, Putin şi Medvedev s-ar putea să găsească soluţia pentru o Rusie puternică, dar numai în echipă, dacă vor reorienta fără prejudecăţi Moscova spre NATO şi Uniunea Europeană. Un pragmatism şocant pentru mulţi, dar nu ar fi singura mişcare spectaculoasă în societatea redesenată acum, în siajul pragmatismului şi al uriaşului potenţial chinez.
Aceasta fiind conjunctura, internă şi internaţională, ce se anunţă totuşi pentru România anilor 2015-2020? Care va fi locul şi cât va conta Bucureştiul pe