Făţărnicia, dualismul şi ipocrizia politicienilor tinde să devină un clişeu obositor, astfel încât nici noi, jurnaliştii, nu-i mai acordăm importanţă. Îmbâcsiţi de proverbul „Câinii latră, ursul trece", preferăm să ne axăm pe problemele apărute în urma acţiunilor acestora şi, nicidecum, pe atitudinea discreţionară pe care o afişează tot mai evident. Greşit!
În ultimele zile, m-au marcat câteva evenimente pe care nu pot să-mi permit să le las neconsemnate. Mă consider a fi o novice într-ale presei, însă, în scurt timp, mi-am creat o oarecare „notorietate" în ceea ce înseamnă bunul-simţ. Tocmai pentru că sunt la început de drum, lucrez peste 12 ore pe zi pentru ca lucrurile să îmi iasă ca la carte şi tocmai pentru că ader, oarecum, la curentul idealist, vreau să cred că mesajul pe care îl transmit este unul echitabil. Opiniile-mi sunt trecute printr-un elaborat proces de analiză, prin filtrul gândirii , tocmai pentru că urăsc visceral eticheta de „jurnalist tonomat" sau „presă aservită". Ştiam despre maladia necruţătoare care a cuprins cea de-a patra putere din stat. Luasem act de culoarea care i se ataşează, vrând-nevrând, fiecărui canal de informare, însă abia acum văd cine e responsabil pentru metastaza ce stăpâneşte paginile ziarelor.
Dacă în justiţie se aplică principiul nevinovăţiei, în presă, situaţia nu este atât de roz. Fiecare jurnalist este vândut, tendenţios... într-un cuvânt, vinovat de dezinformarea opiniei publice. Mi se reproşează constant că sunt partizană cu o formaţiune politică sau alta, că m-am înrolat în armata tot mai firavă a susţinătorilor puterii, încât am ajuns să mă întreb dacă este într-adevăr aşa. Până când am încercat un exerciţiu de voinţă. În fiecare zi, am contactat câte un reprezentant al opoziţiei pentru a-l invita la o dezbatere de idei „la televizor", într-un platou în care se discută în cel mai democratic mod posibil.
