Recenta întâlnire la nivel înalt a G20 a avut puţine câştiguri. Între acestea este consensul asupra nevoii de a reglementa şi supraveghea operaţiunile grupurilor financiare cu operaţiuni globale, care prezintă riscuri sistemice. Din păcate, nu s-a avansat practic deloc referitor la atacarea marilor dezechilibre din economia globală.

Politicile de relaxare cantitativă a lichidităţilor din unele ţări mari, pe fondul nivelului foarte scăzut al dobânzilor, alimentează mişcari de capital spre economiile emergente ce au creştere economică ce inspiră încredere. În timp ce în SUA relaxarea politicii monetare se vrea a fi un substitut la renunţarea la stimuli fiscali, în Europa, politica BCE este guvernată de dorinţa de a sprijini sectorul bancar, ţările care sunt ameninţate de insolvenţă. În Asia, mai ales, se reprimă aprecierea cursurilor de schimb, ceea ce face ca balanţele comerciale să continue să înregistreze surplusuri considerabile. Injectarea de lichidităţi în economie este văzută ca rezultând în depreciere a cursurilor de schimb dacă ţările partenere nu ar recurge la mijloace compensatorii. Avem aici o explicaţie pentru “războiul valutelor”, ca formă de protecţionism.

Dezechilibrele mari exprimă şi un eşec al funcţionării sistemului financiar internaţional. Propunerea americană de a se impune limite numerice dezechilibrelor comerciale a fost respinsă de China şi Germania, în special. Aceste ţări văd în politica de relaxare monetară un stimulent al conflictului valutar. Dar poziţia SUA exprimă o realitate de adâncime. Dacă fluxurile de capital ar fi preponderent investiţii străine directe, sistemul global ar fi mai stabil. În ultimele decenii, ponderea investiţiilor în active financiare au perpetuat, accentuat dezechilibre şi au mărit volatilitatea pieţelor.

În loc ca finanţele internaţionale să servească economiile reale am asistat la o financial