E viciu vechi şi nobil plăcerea nebună de a-i auzi pe alţii, îndeobşte pe străinii din ţări mai civilizate, aruncându-şi părerea despre România în calea urechilor noastre. Nu ne dorim o analiză justă şi obiectivă, ci doar calităţile confirmate şi defectele compătimite. Dar George Friedman nu e nici un străin oarecare şi nici un oaspete confortabil. Călătorind în România, fondatorul Stratfor şi-a împărtăşit părerea despre viitorul naţiei noastre. Nu e cu fete, cu sarmale sau cu mănăstirile din Bucovina. Poate tocmai de aceea e dătătoare de frisoane.

Plin de dibăcie, Friedman îşi începe eseul cu o analiză psihologică a poporului român care îi asigură din start încrederea cititorului. Fiind comune, observaţiile atrag unanimitatea dar şi fascinează datorită sintaxei fermecătoare: „Istoria proprie nu le spune românilor că-şi guvernează soarta şi, de aceea, românii au speranţe modeste şi aşteptări temperate de acest trecut” sau „Românii au dorit să devină europeni pentru că a fi român era prea periculos”. Aceasta este prima inflexiune care dezvăluie principala teză a analizei Strafor: Uniunea Europeană şi NATO nu sunt soluţii ci probleme care aduc dificultăţi României.

Criticând „religiozitatea” cu care românii cred în utilitatea apartanenţei lor la cele două organizaţii, argumentele lui Friedman invocă absenţa unui obiectiv bine definit al NATO şi nocivitatea economică a Uniunii Europene. În cazul din urmă, Friedman atrage atenţia asupra legislaţiei europene adecvate unui stat dezvoltat dar nu şi unuia în curs de dezvoltare, cum e România. Este preluat astfel argumentul preferat de eurosceptici, fie ei din state dezvoltate sau nu. Ce ignoră Friedman este faptul că România a încercat, vreme de 15 ani, să-şi creeze un ambient economic propice. Fără succes. Şi atunci, ca şi acum, pentru firmele româneşti evaziunea era alternativa la dispariţie. Şi atunci, ca ş