Am avut un vis frumos. Se făcea că mă aflam la Târgul de Carte, în mijlocul a sute de cititori nerăbdători să respire aerul rarefiat al adevărului despre decembrie 1989.
În stânga mea, Ion Iliescu, Cico Dumitrescu şi Teodor Brateş. În dreapta, Petre Roman, Mihai Lupoi şi Gelu Voican Voiculescu. Cu toţii îşi pregăteau răspunsurile sincere la întrebările publicului şi ale ziariştilor. Erau gata să explice toate deciziile din urmă cu 21 de ani. Cum au complotat unii dintre ei împotriva lui Ceauşescu, avându-i pe sovietici în spate. Cum au contribuit alţii la lichidarea a 957 de oameni. Cum au recurs cu toţii la otrava minciunii.
Când i-a venit rândul, Ion Iliescu ne-a povestit, spăşit, că-i pare teribil de rău că l-a pus ministru al Apărării pe generalul Nicolae Militaru. Un spion sovietic dovedit - zicea fostul preşedinte -, şi ştiam că fusese racolat de sovietici. Îl cunoşteam de la Moscova... ştiţi cum e, tinereţea n-o uiţi niciodată... L-am văzut cum i-a măcelărit pe „uslaşii" lui Trosca şi am tăcut, da, am tăcut, iar asta nu pot să mi-o iert niciodată... A doua zi am văzut cadavrele pe asfalt. Oribilă scenă! (ooo, oribilă rău!, zice Lupoi.) Dar am continuat să merg pe mâna lui Militaru, pentru că aşa trebuia... ştiţi, eram în Tratatul de la Varşovia... Da, am sunat la ambasadă. Şi la Moscova. Păi, unde era să sun, la Versoix? Sau la sediul NATO? Trebuie să înţelegeţi care era contextul geopolitic...
Ion Iliescu a tuşit înfundat, a cerut un pahar cu apă, l-a băut până la fund şi a continuat spovedania. Îmi pare rău de copiii ăia de la Otopeni. N-ar fi trebuit trimişi la moarte! S-a întâmplat atunci ceva, parcă ne-a luat Dumnezeu minţile... (Gelu Voican Voiculescu dă din cap: aşa e, ne-am umplut de păcate.) Şi ce nenorociri a făcut Brucan la Televiziune... Domnule, omul ăla era diabolic! Nu ştiu ce l-a învăţat pe el Gorbaciov, la Moscova, în '88
