Săptămîna asta aş vrea să pun un pic la lucru două concepte împrumutate din critica literară, care pot arunca un plus de lumină asupra propunerii artistice a lui Andrei Ujică din Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu. Primul e acela de „narator necreditabil“ (unreliable). Am folosit această sintagmă şi în articolele precedente, dar fără a mai aminti că ea desemnează un dispozitiv narativ cu tradiţie în literatură. Un exemplu clasic e naratorul lui Nabokov din Lolita: acesta ne spune tragica poveste a unei iubiri care l-a distrus, deşi, dat fiind faptul că „femeia“ lui „fatală“ are 12 ani, lucrurile nu au cum să fi stat exact aşa cum le povesteşte el. Un alt exemplu, recent şi românesc, e naratorul lui Matei Florian din Şi Hams Şi Regretel, care vorbeşte cu mare vervă despre interacţiunile lui cu nişte pitici magici, într-un efort de a ţine la distanţă (de el însuşi) adevărul sordid despre situaţia în care se află.

Să ne amintim că Ujică a făcut mai întîi studii de literatură; Ceauşescu al său e un asemenea narator. Ideea unei vieţi a lui N.C., povestită chiar de el, trebuie să le fi venit multor autori înainte de Ujică, dar orice monolog N.C., construit din cuvinte, riscă să rămînă cantonat în ironie facilă (felul în care vorbea Ceauşescu în realitate practic invită această cantonare) şi mulţi autori mai ambiţioşi trebuie să fi renunţat la idee chiar din acest motiv. Pentru că, dacă eşti ambiţios şi vrei să-l foloseşti pe N.C. ca narator unreliable, adevărata provocare, pentru tine, este să rămîi ascuns cît mai bine în spatele lui; nu să ieşi la vedere şi de-acolo să-l comentezi pe faţă, nu să gesticulezi batjocoritor în spatele lui, nu să-i pui piedici sau tichii de măgar – tentaţii greu de evitat dacă te apuci să-i construieşti un monolog verbal. Însă Ujică – un literat care s-a dedicat între timp reflecţiei teoretice despre cinema – a realizat că treaba po