Asumarea Legii educaţiei nu a fost declarată neconstituţională.

Decizia Curţii Constituţionale privind asumarea Legii Educaţiei întăreşte o bănuială mai veche: această instanţă nu mai ia decizii juridice, ci decizii politice. Să disecăm faptele. Mircea Geoană, autorul sesizării, a cerut Curţii două lucruri: 1. să constate că există un conflict constituţional între Parlament şi Guvern; 2. Să oblige Guvernul să renunţe la asumare.

La o lectură superficială a deciziei, ar rezulta că judecătorii au hotărât: 1. Există un conflict constituţional între Parlament şi Guvern, dar care trebuie rezolvat de părţile aflate în conflict; 2. Asumarea răspunderii este neconstituţională; 3. Curtea nu poate obliga Guvernul să renunţe la asumarea răspunderii.

O primă observaţie: două solicitări au atras trei verdicte. Asta înseamnă că, din nou, Curtea şi-a extins controlul şi asupra unor chestiuni cu care nu a fost sesizată, deşi legea proprie îi interzice acest lucru. E lesne de văzut că ceea ce Mircea Geoană NU a cerut, dar Curtea i-a dat este verdictul potrivit căruia „asumarea răspunderii este neconstituţională". Anexat la enunţul principal al deciziei, s-a creat impresia că acest verdict a primit majoritatea voturilor. Eroare.

Cu cele trei verdicte de mai sus au fost total de acord patru judecători din nouă. Alţi patru au formulat opinie separată, în care au spus: 1. nu mai există conflict constituţional, căci blocajul a fost depăşit prin depunerea moţiunii; 2. instanţa nu trebuie să se pronunţe asupra constituţionalităţii asumării, că îşi depăşeşte atribuţiile. O figură aparte a făcut judecătorul Petre Lăzăroiu. El a formulat o opinie concurentă - ceea ce înseamnă acceptare parţială a punctelor de vedere exprimate de majoritate. Lăzăroiu fost de acord doar cu constatarea conflictului constituţional, dar nu şi cu declararea asumării legii ca necons