Toate justificările sunt praf în ochi. Legea Salarizării Unitare înseamnă un principiu simplu, care ori se aplică direct ori nu se aplică deloc. Iată mecanismul:

1. Se dă suma X – totalul cheltuielilor bugetare cu personalul. Anul viitor, suma X va fi 39 de miliarde de lei.

2. Se estimează cifra Y – numărul salariaților din sistemul bugetar. Anul viitor, cifra Y va fi 1,29 milioane de angajați.

3. Se stabilește algoritmul Z – grila de salarizare unitară, prin intermediul căreia X este împărțit la Y în părți inegale.

E un exercițiu foarte simplu de ponderare. Iar dacă nu iese calculul, înseamnă că a fost făcut prost. Dar de ce?

Dacă legea salarizării unitare era aplicată de la începutul lui 2010, nu mai era nevoie de tăierile uniforme de la jumătatea anului. E drept, unele salarii – cele umflate artificial – ar fi scăzut foarte mult. Altele ar fi scăzut puțin sau deloc.

În prima categorie intră privilegiații sistemului: E vorba în principal de personalul contractual aflat în posturi publice importante – clientela – instalată în sutele de instituții fantomă, cu statut incert dar cu venituri mari și constante. Dar e vorba și de înalți funcționari, magistrați, șefi și șefuleți din poliție, ofițeri superiori din armată sau “agenți secreți”. Pe scurt, linia întâi a birocrației de tip feudal.

Toți aceștia au scăpat ieftin cu tăierile de numai 25%. În unele cazuri, după legea salarizării unitare ele ar fi ajuns la 50% sau chiar mai mult.

În a doua categorie intră bugetarii de rangul doi: Profesorii și medicii, care în mod normal ar trebui să aibă statut separat, dar și funcționari operativi, polițiști și alții. Ei ar fi putut scăpa cu reduceri mai mici de 25%, de multe ori cu salariul întreg sau chiar cu ușoare creșteri.

În 2010, Legea Salarizării Unitare nu s-a aplicat pentru a lua ceea ce se cuvenea celei de-a doua categor