În 20 de ani documentarul s-a mişcat mai greu decît ficţiunea. Gloriile trecutului au ieşit din circuit, unele împinse de vîrstă, altele atrase în alte sfere de preocupări mai mult sau mai puţin cinematografice. „Familia“ de la Studioul „Alexandru Sahia“ a căzut în uitare odată cu acel sediu de la Şosea, care de decenii se afla în vecinătatea protipendadei nomenclaturiste. Vedetele generaţiei ’80, de la care ne aşteptam să-şi ia revanşa pentru obstrucţiile trecutului, s-au risipit. Regretatul Ovidiu Bose Paştina n-a mai apucat să facă decît un lungmetraj despre Revoluţia de la Timişoara, Tereza Barta a plecat în Canada, Copel Moscu se împarte între activitatea didactică la UNATC şi diferite afaceri, Laurenţiu Damian – şi el profesor la UNATC – mai reuşeşte să realizeze cîte un documentar de Editura Video. Dintre foştii sahioţi, Cornel Mihalache se încăpăţînează să ţină sus steagul continuităţii, dar în cadrul TVR. Din generaţia vîrstnică ar mai fi Radu Gabrea, care şi-a afirmat tîrziu vocaţia pentru documentar cu cîteva excelente filme pe tematică evreiască (Moştenirea Goldfaden, Romania! Romania!), şi de curînd Iosif Demian a revenit special din Australia pentru a regiza Memoria de piatră, în care merge pe urmele lăsate de el ca operator şi de echipa regizorilor Dan Piţa şi Mircea Veroiu atunci cînd, în 1971, au filmat Nunta de piatră, la Roşia Montană.

Dar problema documentarului nu sînt creatorii pentru că au apărut destule talente tinere pasionate de acest gen. Problema lui e slaba vizibilitate: de regulă, el se vede în festivaluri (mai ales în cele specializate) şi la televizor (mai ales la ore ingrate). Chiar atunci cînd se obţin premii importante într-o competiţie internaţională, presa nu se învredniceşte să dea decît o biată ştire. Cîtă lume a aflat că Adina Pintilie a luat Marele premiu la Leipzig, în 2007, pentru Nu te supăra, dar...? Sau că Mare