„V-am mai văzut azi trecînd pe stradă, acum cîteva ore. Eu stau aici, într-un punct fix, şi-mi place să privesc oamenii care trec pe stradă, în faţa mea. Dacă-mi este permis, dacă nu sînt indiscret sau obraznic, pot să vă spun ce am citit pe faţa dvs., ce fel de om sînteţi. Mă scuzaţi dacă nu găsesc cuvintele potrivite, engleza mea nu este foarte bună, însă ce pot să vă spun...“ De fapt, afişează prea multă modestie – sau poate vanitate: vorbeşte bine engleză, fluent, cu un şarm aparte, datorită pronunţatului accent arab. În timp ce vorbeşte, ochii mari, negri, reflexivi, uşor melancolici îţi dau de înţeles că ştiu totul, că au atins un nivel de înţelepciune la care tu nu ai acces. Şi, după ce îţi povesteşte ce a citit pe faţa ta – într-un fel măgulitor, de parcă ai avea un destin aparte, diferit de al simplilor muritori – continuă discuţia: despre viaţă, prietenie, dragoste, ce înseamnă să fii străin, cum este să te simţi acasă, de ce se pierd tradiţiile şi cum lumea nu-ţi mai găseşte rostul. Este atît de convingător că la fiecare idee a lui dai din cap, afirmativ: da, aşa stau lucrurile. Timpul a trecut prea repede şi ai vrea să te ridici de pe scaun. „Dar nu se poate, unde plecaţi? Trebuie să bem o cafea împreună, fac eu cinste, nu e nevoie de bani. Dacă refuzaţi, consider că e o insultă.“ Nu, nu poţi să refuzi. Pe urmă îţi prezintă, pe îndelete, dugheana lui cu obiecte de artizanat beduine. „Ştiţi, eu sînt beduin. Ce vedeţi aici am învăţat să fac de la părinţii mei, care au preluat meşteşugul din moşi-strămoşi. Acum, daţi-mi voie să vă povestesc despre viaţa noastră, a beduinilor, şi ce înseamnă pentru un om care are viaţa nomadă în sînge, ca mine, să se stabilească într-un oraş ca acesta.“ Te uiţi la ceas: au trecut trei ore, tot atîtea cafele şi un număr dublu de ţigări. Se face seară, n-ai vizitat nici un sfert din ce ţi-ai propus, trebuie să te întorci l