De mîine e în cinematografe “Portretul luptătorului la tinereţe” al lui Constantin Popescu. Eu l-am prin la un festival, am scris despre el. Poate prea dur pe alocuri. Esenţial e că e un film care trebuie văzut ca să te poţi certa cum trebuie dup-aia cu ăia cărora le-a plăcut. Revenirea subiectului “comunismul ante-Ceauşescu” e binevenită, dar mi se pare că regizorii stau încă timid departe de miză.

Mi-a plăcut un o declaratie a lui Constantin Popescu de pe filmreporter. Pentru că şi-a înţeles subiectul, riscurile, dar pur şi simplu nu şi le-a asumat.

„Perioada respectivă e delicată, grupul a avut un parcurs delicat, ciudat, e destul de dificil de comentat. Eu m-am ferit de ideologie în filmul ăsta, m-au interesat nişte tineri şi deciziile pe care le-au luat, că au fost bune sau proaste. Cred că am făcut un film onest, în care am vorbit despre momentele pe care le consider eu importante. Nu ascund faptul că din grupurile respective făceau parte şi simpatizanţi sau membrii ai mişcării legionare. Cineva îmi sugera că n-ar trebui să vorbesc despre lucrurile acestea, dimpotrivă, eu cred că dacă vrem să începem un dialog despre perioada aceea, ar trebui să vorbim şi despre asta. Cred că aş fi fost mincinos dacă aş fi omis aspectul acesta. Abordarea mea mi se pare decentă şi onestă şi nu înţeleg acuzaţiile despre care bănuiesc că ştiţi. Nu vreau să comentez pe tema asta”

Numai că întrebarea care se pune este următoarea. Ai curăţat de ideologie luptătorii din munţi pentru că ai urmărit tinerii şi deciziile lor. Şi poate ai obţinut un efect interesant cu eroi cîntînd muzică nelegionară. Dar cealaltă parte a rămas superideologizată – plină de comuniştii şi securiştii vînători de oameni (apropo, Mihai Constantin face un rol memorabil). O invitaţie la dialog şi la discuţie grea , dar deschisă pe tema dată – cum îşi doreşte Constantin Popescu – nu poate avea