Acum câteva zile am surprins finalul unei emisiuni tv, în care nişte politicieni vorbeau despre faptul că oamenii cred mai mult în Dumnezeu decât în clasa politică. Opinia unuia dintre acei politicieni m-a determinat să simt o stranie, dar puternică respingere: “Nu-l mai sufăr pe omul ăsta”, am gândit dintr-o dată! În dimineaţa următoare am plecat din Bucureşti, dar pe drum le-am povestit însoţitorilor mei despre politicianul care-mi trezise revolta interioară prin opiniile lui. Mă gândeam că-i firesc să crezi întâi în Dumnezeu şi apoi în politicieni, căci tocmai inversarea ordinii la nivelul credinţei noastre ne-ar putea reţine în criză. Cert este că a trecut mult timp de când nu m-am supărat pe cineva pentru ceea ce spune la televizor.
În seara următoare, o sâmbătă seara, într-un oraş de provincie, nu unul de la munte sau de la mare, la acelaşi Mall cu sute de magazine, în acelaşi colţişor al unui uriaş supermarket, politicianul cu pricina îşi făcea cumpărăturile umăr la umăr cu mine! Însoţitorii mei au sesizat imediat cu veselie strania întâlnire prin expresia “uite-l pe prietenul tău”. Pentru câteva clipe m-am apropiat, să mă asigur că nu aveam vedenii; era chiar politicianul pe care mă supărasem cu 24 de ore înainte. Am simţit instantaneu ironia divină (dar şi umorul divin) ascunsă în această surprinzătoare întâlnire, care nu avea nici o semnificaţie pentru politicianul cu pricina, căci el nu era conştient de întâlnirea cu mine şi nici de supărarea pe care mi-o provocase la tv.
Dintr-o dată m-a cuprins bucuria şi râsul. Nu pentru întâlnirea în sine, ci pentru că simţeam în ea Prezenţa divină, care-mi risipise brusc supărarea şi, prin ea îmi amintea un lucru pe care-l ştiam, dar îl uitasem: “Nimic nu-i întâmplător! Orice fapt, orice opinie, orice expresie, orice se întâmplă în experienţa umană de zi cu zi are o logică divină”. Avea o logică ascunsă
