Nu ştim prea multe lucruri despre Albania, dar obişnuim să o situăm după România, atunci cînd facem un clasament al performanţelor noastre: „sîntem codaşii Europei, numai albanezii sînt după noi“. Are faima unui ţinut nesigur, unde n-ar fi bine să te aventurezi. Cu toată sărăcia şi înapoierea ei, Albania era una din sursele „delicateselor“ din anii ’80, cînd în comerţul nostru socialist se mai găseau ţigările DS, Apollonia sau coniacul Skanderbeg.
Cînd intri în Albania venind dinspre Macedonia, peisajul este muntos, sălbatic şi arid, drumul seamănă cu Transfăgărăşanul, poţi să vezi cum şerpuieşte banda de asfalt pînă jos în vale. La cîteva sute de metri de frontieră am parte de un adevărat şoc. Dintr-odată am senzaţia că aş putea fi o ţintă: pajiştile sînt pline cu zeci de cazemate din beton, cu ambrazurile negre îndreptate spre şosea. Sînt faimoasele bunkere albaneze care pot fi văzute peste tot, chiar şi unde nu te aştepţi: pe marginea drumurilor, în grădinile caselor, printre blocuri sau în parcurile oraşelor. Numărul lor este estimat la 700.000, cîte un bunker la patru albanezi. Dacă Nicolae Ceauşescu ne-a lăsat o construcţie faraonică, Enver Hodja le-a lăsat albanezilor o puzderie de muşuroaie-cazemate, în aşteptarea unui inamic care n-a venit niciodată. Astăzi au devenit un brand turistic: magazinele de suveniruri vînd scrumiere în formă de bunker, iar unele dintre marile cazemate de artilerie aflate pe plajele Adriaticii au fost transformate în baruri.
Mitul „cetăţii asediate“
În vremea lui Hodja, Albania era sufocată de mitul „cetăţii asediate“, locuitorii ei fiind forţaţi să trăiască o jumătate de secol într-o izolare cvasi-completă. Poate că această ţară a cunoscut cel mai straniu şi absurd regim comunist din Europa. După un război de partizani împotriva italienilor şi germanilor, comuniştii ajung la putere, în frunte cu Enver Hodja –
